Uneori, simţim să fim singuri în noi şi cu noi...

Uneori, simţim să fim singuri în noi şi cu noi, pentru a putea merge mai departe. Oamenii uneori simt să împrumute din puterea salciei, a vântului şi a cerului. Vor să stea cu sufletul aplecat în propriile ape, să fie dus peste tot pământul şi să se poată înălţa în el. Viaţa, în multe cazuri ne dă mai mult decât putem duce, iar în altele mai mult deât merităm. Este vorba despre compensaţie, despre încercări, propriile încercări şi despre a merge mai departe. În toate cazurile, avem nevoie să ştim că sunt oameni care ne iubesc şi ne rămân, indiferent cât de adânci sunt tăcerile, cât de mari sunt depărtările şi cât de largi sunt zările în care îi aşteptăm! Avem nevoie să ştim că pentru unii oameni suntem aşa cum suntem noi...fără zorzoane, fără artificii...doar noi, iar ei sunt bucuroşi să ne aibă şi se simt binecuvântaţi să ne primească în viaţa şi sufletul lor.
Aşa cum spuneam şi ieri Deei..."Fiecare om are în viaţă un prieten deosebit, jumătatea de suflet cu care zboară alături şi fără de care nu vrea să...crească :)! Un prieten care e acolo...la bine şi la rău! Un prieten care îl ridică fără să se sature să facă asta, pentru că ştie...şi nu se întreabă! Pentru că simte să dăruiască fără să aştepte! Pentru că...ştie! Ştie că orice ar fi, persoana căruia i se dăruieşte va avea grijă de inima sa, de viaţa sa, de prietenia sa şi simte că nimic rău nu se poate întâmpla atâta vreme cât sunt împreună".

Draga mea Adiţa, în orice poziţie a sufletului se află inima ta...în genunchi sau zburând...mă bucur să am grijă de ea, să o iubesc şi să o aştept...indiferent cât...pentru că o iubesc! Pentru că nu se poate fără ea alături, pentru că nu vreau fără tine...! Pentru că TE IUBESC NESPUS!

Bună dimineaţa sufleta mea! ♥ ♥ ♥