Ştii tu cât îmi e de dor? De tine?! Atât de dor încât i-aş turna lunii o cană cu vinul care curge acum prin mine şi aş îmbăta-o. Aş trage-o aproape de mine...ştiind că tu eşti mereu de partea cealaltă culegându-mi flori de stele. Ea, ar adormi, iar noi am alerga desculţi peste tot pământul şi cerul şi ne-am iubi printre norii noştri de visători. Nici visele nu mai au rost dacă nu eşti tu. Ce rost ar avea să visezi alb? Tu eşti picătura care dai culoare. Culoarea sufletului tău. O întinzi peste mine. Ca şi peste un şevalet îngropat în uitare. Întunericul se dă deoparte. Peste mine curge lumina ca o lacrimă. Tremur. Nu ştiam să număr aşa. Din doi în doi mereu cu noi... Şi stai rezemat cu umărul de un vis privindu-mă. Corpul tău lângă al meu se bucură. Al meu ar vrea să fie o albie. Tu mereu apa lui. Sufletul meu ar vrea să fie o casă. Tu mereu pământul de sub ea. Fruntea ta lângă fruntea mea e fericită. A mea ar vrea să fie seninul ei mereu. Mâinile ni se înfăşoară una în alta. Şi stau aşa. Şal de emoţii una alteia. Nu vreau să-mi dezbrac niciodată mâna de a ta. Nici pe mine de tine. Cât de departe ar fi luna atunci şi cât de gol pământul şi cerul. Şi totuşi...mi-aş iubi inima veşnic. Acolo, te-am primit cândva. Acolo vei locui veşnic. Cum am spus, "eu probabil nu voi fi altceva decât un pod sau o luntre în care vei călători frumos, vei fi fericit, vei reînvăţa sa te vezi aşa cum eşti. Din luntrea asta
vei vedea mai bine răsăritul şi insula care va fi să fie a ta. Eu poate sunt doar un popas unde te încarci pe tine cu tine pentru zilele în care nu voi mai fi. Iindiferent însă de ce voi fi, voi fi fericită pentru drumul pe care o să mi-l dăruieşti alături de tine, iubitul meu!!!". Acum, lasă luna unde este. Şi peisajul. Şi haide să ne pierdem în el. Vreau să fim peste tot. Timpul zboară, iar eu vreau să culeg timp. Să-l pun la buzunarul sufletului. El va ştii mereu să ne aşeze la loc asemeni unor piese de puzzle. Noapte bună, iubire...
(Prima editare la 3 nov. 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu