15 aprilie 2013

Oraşul pustiu (re-edit)


(Sursa foto: internet)

Un oraş nou. Pustiu. În jurul meu străzile pavate cu dale nu aveau nume. Nici eu nu aveam nume în oraşul în care peste copaci se împrăştiase o pânză de paianjen groasă. M-am cutremurat, dar apoi m-am liniştit. Păianjeni nu erau. Dar eu îi simţeam cum urcă pe mine asemeni unor umbre din trecutul meu. Temerile mele bolnave. Defapt, în oraş nu era nimeni. Nici măcar vântul nu mai bântuia pe acolo. Mi-am luat inima în dinţi şi am început să păşesc în lumea aceea îngheţată de timp. Peste tot case goale. Goale până şi de amintiri. Părea totuşi că odată, demult între pereţii lor se auzeau glasuri dar, poate doar părea, deşi pereţii sângerau cu lacrimi pe alocuri. În liniştea aceea sfâşietoare aş fi vrut să existe măcar o fantomă. Nu erau nici măcar fantome. De ce ar fi, dacă şi oamenii din ele le-au părăsit? Oamenii se tem de sentimente şi de ei însuşi mai rău ca de păcate. Mai rău ca de iad. Ar fi în stare să renunţe la sufletele lor să nu sufere. Suntem slabi şi păgâni de iubire şi sentimente. Varul părea smuls de gheare bătrâne - probabil vântul despuiase casele şi porţile de culoare. Nimic nu strălucea. Sub paşii mei scârţia timpul - îi încărunţiseră până şi secundele, iar orele i se întindeau lung ca o închipuire sub ochii mei. Părea că undeva se aude un balansoar mişcându-se în spate şi în faţă. Singur. Trist. Bolnav până în măduva lemnului de atâta singurătate. Nimeni nu stătea în el. Nici iarba, nici cerul nu i se întindeau înainte. Până şi timpul începea să alerge delirând. Bătrâneţea poate. Sper doar să nu uite. M-ar durea să trăiesc un timp amnezic. Unde aş fi eu atunci? Banda s-ar voala şi aş rămâne o notă goală pe portativ. Eu şi întunericul din mintea mea. Eu şi uitările. Un om fără reacţie. Ca şi cum doctorul mi-ar împlânta în carne ace, iar eu nici măcar nu aş clipi. Păşesc înainte. Unele dale lipsesc. Încep să sar şotron printre niciunde, nicicum şi nimeni. Izbucnesc în râs. Un râs isteric. Teama de a nu mă regăsi. Pe mine. Pe tine. Inima începe să îmi bată. O aud! O simt! Parcă întrevăd şi culoare acum. Să nu te mai găsesc pe tine??? ASTA e cea mai mare teamă a mea. Mi-am amintit de creta albă, de copilăria ştirbă unde zâmbeam larg fără să îmi pese, de cum m-ai privit tu prima oară până în suflet, de primul sărut, de cum nu ţi-am fost deşi m-aş fi dăruit pentru totdeauna. În capătul străzii era un copac de liliac alb. L-am strâns în braţe. Mi-e dor de primăvară. Dintr-o dată, copacul a început să respire. Să plângă cu flori şi să adauge amintiri peste amintiri. Miresme. Emoţii. Peste el, nu exista pânză de paianjen.Atunci am ştiut că oraşul era pustiu de uitare. Uitarea se uitase până şi pe ea când au murit toţi păianjenii rămânând doar mirajele şi bătrâneţea fricii din noi. Am început să plâng. Vroiam uitarea înapoi ca să pot naşte visarea. Liliacul mi-a lăsat în păr o floare. NU! Uitarea nu murise. Murise doar visul. M-am ghemuit în mine la rădăcinile copacului şi am închis ochii. Vântul a început să adie din nou. Copiii alergau pe străzi râzând. Câinii lătrau la trecători, iar florile de liliac aveau din nou mireasmă. Un bărbat cărunt s-a aplecat către mine şi zâmbind mi-a spus: "- Este seară draga mea...! Liliacul te-a nins destul, iar eu te aştept de secole să îmi sprijini sufletul ". L-am privit cu ochii mari şi am recunoscut iubirea chiar şi aşa deghizată în bătrâneţe. Am zâmbit şi i-am luat obrajii între mâini. Erau calzi, iar răsuflarea ardea de emoţie. Ochii îi străluceau a căprui, iar sufletul ne născuse nori de fluturi. Am ştiut că eram acasă. Oare unde am fost atâta timp? Te voi găsi. Fie şi să rătăcesc printre mine şi tine eternităţi. Te voi găsi şi te voi iubi aş cum nu te-am iubit niciodată. Tu îmi eşti nordul şi sudul. Dragostea mea are forma iubirii tale! În mine nu locuiesc uitări. Nu locuiesc fantome. Balansoarul acela nu este bolnav. Eu sunt bolnavă iubite! Din dor de tine şi negăsire! În mine, locuieşti doar tu şi miroşi încă a astăzi! Nu vei fi niciodată ieri! Vei fi doar eu, mereu! Când te voi găsi, mă voi dărui ţie pentru totdeauna, chiar dacă tu nu mă vei mai vrea. Eu oricum nu ştiu respira altă dragoste!

(Publicată la: 25 iun.2009, ora 15:00)

Un comentariu:

cherie spunea...

Frumos ! Ce pot altceva sa spun?