19 aprilie 2013

De ce scriu? De asta scriu...

 Astăzi, am primit un buchet de flori neaşteptat! Flori semănate dintr-o întâmplare aproape întâmplătoare, când sufletul meu s-a oprit pe un blog anume şi a citit ceva. O întâlnire a cuvintelor. A sufletelor între cuvinte. Flori născute, crescute şi îngrijite  apoi din atingerea aceea specială care naşte prietenia. Azi, prietenul meu a simţit să rupă din el un buchet mare şi să mi-l dăruiască... Îi mulţumesc!

Unii se întreabă mereu de ce insist să scriu. De ce cred în oameni. De ce vorbesc mereu despre iubire şi prietenie. De ce, de ce... Unii mi-au spus că sunt dăţi în care simt că tot ce scriu ar fi prea personal, ca şi cum mi-ar deschide scrisorile.

Eu, am ascultat mereu cuminte, am încercat să răspund aşa cum am crezut de cuviinţă în speranţa că poate voi fi înţeleasă.

Nu cred că a vorbi despre ceea ce simţi, despre dragoste sau prietenie sunt subiecte tabu. Cred însă că da, sunt lucruri care vor rămâne mereu între mine şi oamenii pe care îi iubesc, între mine şi bărbatul pe care îl iubesc. Sentimentele şi emoţiile noastre cele mai intime. Personale. Acelea mereu sunt între două suflete. Acelea nu mi le va fura nici măcar puterea cuvintelor!

Scriu pentru că multă lume se regăseşte în ceea ce eu scriu. pentru că primesc mesaje, telefoane şi mailuri în care aomenii mă roagă să scriu, să nu îii părăsesc, să nu le abandonez aşteptările. Şi nu o voi face, deoarece oricine scrie ştie că fără un ecou al cuvintelor sale, al sufletului său...scrisul nu are nici un rost. Ar fi doar o boabă de apă într-un lac adânc care niciodată nu naşte cercuri de emoţii!

Zilele trecute chiar mi-a spus cineva să scriu în continuare, deoarece sunt asemeni unei fântâni din care el vine să se adape când simte că nu mai poate. Că eu scriu despre ceea ce mulţi alţii se sfiesc a spune, a scrie, dar pe care toţi le simt. Eu aş spune că scriu doar cele fireşti. Cele naturale şi normale în inima şi viaţa oricui.

Totuşi...Cătălin, alias Căpcă...mi-a oferit din nou un motiv în plus să o fac.

Scriu pentru că scrisul îmi oferă mereu alte şi alte bucurii. Funcţionează asemeni unui boomerang de suflete. Scriu şi primesc înmiit, iar asta pentru că îmi permit să fiu eu însumi...fără perdea, fără teamă, fără inhibiţii. Scriu, deoarece aşa m-am "pricopsit" cu nu foarte mulţi, dar destui oameni frumoşi în viaţa mea pentru care merită să devin un om şi mai bun decât sunt şi un scriitor şi mai talentat decât mi-aş fi propus. Scriu, pentru că iubesc să scriu. Sper să pot face asta până în ultima clipă. Măcar aşa, m-aş despărţi d eviaţă în cel mai natural mod posibil. Unii respiră, eu scriu şi respir.

I-am răspuns şi pe blog, dar am să îi răspund şi aici...:

"Tu întotdeauna ai să-mi atingi inima aşa cum numai un om drag, un prieten de demult poate să o facă. Pentru că ai un mod al tău firesc, natural de a percepe şi de a fi. Puteai să taci la fel de bine cum ai scris, iar eu tot aş fi ştiut că unele legături sunt făcute să nu se deznoade niciodată. Pentru că sunt...fireşti şi din suflet. Din păcate...aşa a fost viaţa mea. Plină de tristeţi şi neprevăzut, dar nu mă plâng! Mă bucur că încă mai sunt sănătoasă pentru a mă bucura de fetiţa mea şi de cel pe care viaţa mi l-a luat în urmă cu 20 de ani. Indifernet însă de distanţă, eu voi fi mereu femeia îndrăgostită pe viaţă de Focşani şi Vrancea. Acolo, am trăit clipe frumoase, am legat prietenii şi mi s-a născut fetiţa. Pe străzile Focşaniului mi-am găsit mereu liniştea şi seninul. Mă simt acasă. Asta este. Cum am spus însă mereu...depinde de fiecare ce aşteaptă de la viaţă, ce îl bucură şi ce îşi doreşte de la un loc. Eu îmi doresc decenţă şi să mă regăsesc în acel loc. Clădirile frumoase, forma aparentă de civilizaţie din alte oraşe mai mari, mie demult nu îmi spune nimic. Las însă pe toată lumea să descopere. Spun doar că nimeni nu are dreptul să ceară de la un oraş şi nunumai ceva sau prea mult, atâta timp cât nu se implică şi nu oferă nimic. Nici măcar minimul de sentiment! Mulţumesc, Cătălin! Mulţumesc pentru prietenia ta, pentru înţelegere şi ceea ce eşti ca om! Să scrii mereu, deoarece deşi tu simţi că o faci fără talent, noi ăştia pe care tu îi consideri talentaţi, avem multe de învăţat de la tine! Să fii fericit, prietenul meu drag! Cu siguranţă ne vom revedea!

Aici mai adaug doar atât...te-am iubit ca om şi prieten d ela prima citire şi te voi purta cu mare drag şi dor în inima mea oriunde viaţa mă va purta! "

Cătălin a scris despre mine astfel...

"19.04.2013

Lady Allia

Uite, la postarea asta nu o să pun poze, aşa cum (m-am) (v-am) obişnuit.
Postarea , care va fi scurtă, este pentru o prietenă, îndrăznesc s-o numesc aşa deşi nu sunt sigur că şi ea mă consideră chiar prieten...oricum Ramona, să nu te ofensezi !
Ramona- Sandrina este cea care, acum vreo 4 ani, când am scris eu  prima oară pe blog, m-a încurajat atunci cînd mi se făcuse ruşine de ce am scris. Mi se părea, atunci ca şi acum, că textele mele sunt de-o stupizenie acută şi că, în cel mai scurt timp, urma să fiu batjocorit public, prin dare de şuturi în fund...
Ramona mi-a scris, atunci, că, dacă ceea ce scriu este decent şi exprimă trăirile mele, atunci merită să le fac publice...deci, din cauza ei, de 4 ani de zile vă toc nervii, pentru că, da, mereu am scris sincer, chiar dacă fără talent ! Vreţi talent, duceţi- vă la adresa de pe link !
Lady Allia scrie mai uşor decât respiră, are o sensibilitate a ei, pe care, probabil, puţini o vom înţelege, dar care ne va fermeca pe toţi. Mă includ aici şi pe mine, ca fiind cel care o înţeleg...s-ar putea să mă laud c-o înţeleg , dar, cert, sunt fermecat de cum scrie !!! Scrie atât de frumos că intru pe blogul ei cu sfială, ca atunci când nu vrei să deranjezi ceva ce-ţi este peste puteri să repari dacă strici!
 Cert este că face parte din oamenii despre care-mi face mare plăcere şi onoare să ştiu că i-am cunoscut!
Acuma, de vreo trei zile, am aflat că nu vom mai fi vrânceni; culmea, ea se consideră vrânceancă deşi e născută-trăită în Oradea !!! Este alegerea ei, o să i-o respect, deşi o regret !Viaţa ne duce ,de multe ori, în tot felul de locuri  !
Mai mult, înţeleg că în foarte scurt timp va emigra: din nou,. e alegerea ei şi o respect . Vreau doar s-o anunţ că, chiar dacă va trece balta, tocmai prin continentul ăla de-l găsi Columb, eu o s-o am la inimă, în cel mai decent şi prietenesc mod cu putinţă ! Şi o să-i urez, mereu, tot ce-i mai bun şi o să mă bucur dacă binele ăsta i se va împlini !
Sărut mâna, Ramona !
Cu respect şi prietenie, Cătălin"

Mă bucur că în viaţă mi-a fost dat să cunosc şi astfel de oameni care când te ating...schimbă ceva în mine pentru totdeauna! oameni de excepţie umană! :) Mulţumesc, Cătălin! Prietenia ta nu mă ofensează, ci mă face să mă simt deosebită şi privilegiată!


De aici, aş mai adăuga faptul că unii oameni, dacă au suficientă încredere, maturitate, pot depăşi ideea de virtual şi pot lega prietenii pe viaţă. Natural însă, că ele vor continua şi în real. Totuşi, rădăcinile unei astfel de prietenii mi se par mult mai puternice, deoarece citindu-ne unii pe alţii zi de zi, discutând, putem să aflăm detalii, putem să ştim cum gândeşte celălalt şi ne cunoaştem sufletul înainte de toate. Când ne vedem în real este ca şi cum ne-am întâlni cu un vechi şi bun prieten! Mie, aşa mi s-a întâmplat cu Cătălin!

2 comentarii:

cherie spunea...

Ca totdeauna, esti plină de dragoste.

Dar nu mai vad pe blogul tau pozele cu "buburuza mamei". Aveai undeva unde făceam "click" si mai vedeam cum a crescut :))

Ramona-Sandrina Ilie spunea...

Iar tu, plină de prietenie și drag...
O să mai pun niște fotografii...:)!