Oamenii vorbesc tot mai mult de sfârşitul
lumii, dar uită de câte ori s-au năruit lumile în ei. De câte ori au
murit şi şi-au murit. Trec pe lângă oameni morţi în fiecare zi. Oameni
cărora le-au murit gândurile, speranţele, visele. Oameni cărora
le-a murit sufletul. În fiecare dintre noi un mayaş a ghicit
apocalipsa. Ne purtăm în inimi mormintele şi le acoperim cu zâmbete. Să
nu vadă cineva cât pământ este adunat sub pleoapele noastre şi câtă
disperare. Cum spuneam, oamenii vorbesc despre sfârşitul lumii. Eu
vorbesc despre lumi în care uităm să ne mai fim unii altora, să ne oprim
din mers pentru a întinde o mână cuiva, să nu mai alergăm într-una după
bani cu care nu învăţăm să vindecăm răni. Eu vorbesc despre cât de
multe apocalipse am lăsat în inimile părinţilor noştri când i-am uitat
pe la casele lor bătrâneşti. Sau în inimile copiilor noştri când am
alergat după ţările binecuvântate unde aleargă câinii cu covrigi în
coadă şi plouă cu miere. Şi toate pentru ce? Ca să ridicăm morminte şi
mai mari în noi şi în cei pe care îi iubim. Apocalipsa şi sfârşitul
lumii este în fiecare zi când uităm să fim oameni şi să ne bucurăm de
viaţa asta aşa cum este ea...bună, rea, uşoară, grea! Nu contează câţi
munţi urcăm în noi şi câte văi coborâm ci contează cum o facem! La
răsărit se ridică zâmbete de copii pe un soare mare! În brad sunt
aninate amintiri, chipuri dragi în fiecare glob şi un foşnet de zâmbet
sub fiecare ramură de brad. În bucătărie, mama şi bunica frământă
aluatul, iar din cuptor se împrăştie miresme de viaţă şi de senin. Prin
noi, cândva trăiau copiii. Scoateţi-vă haina de om mare preţ de câtva
timp şi resuscitaţi timpul. Trăiţi-l la maxim şi bucuraţi-vă! Daţi
aşadar pământul din voi la o parte şi trăiţi! S-ar putea să rămâneţi
uimiţi de viaţa de dincolo de voi!
Vă doresc tuturor, Sărbători
Fericite, pline de lumină, bucurie şi liniştea celor dragi aproape! Să
vă fie sufletul casă iubirii, iar iubirea să vă locuiască neîncetat! Să
aveţi parte de linişte, seninătate şi timp pe care să îl dăruiţi atunci când acesta pare că nu mai vrea să stea!
Să păstraţi mereu în inima voastră Magia Crăciunului şi să nu uitaţi
nici o clipă că adevărata magie a sa constă în iubire! În iubirea pe
care o primim şi o dăruim!
dincolo de apele acelea, de munţii ăia tăioşi, de prăpăstiile adânci şi reci, cresc femei cu gândurile lungi pe care le piaptănă în doruri cosiţe un dor, alt dor, până cu răbdarea trec marea în zbor, înot, imposibil şi toate relele le adună sub suflet apoi iubind, le frământă în pâine caldă şi numai bună de pus pe masa unde viaţa-şi joacă mâna, iar ele o sărută cu duioşie pentru toţi cei dragi, pentru ca toţi cei dragi să fie bine şi fericiţi, iar zâmbetul să le crească într-o clipă cât altora într-o viaţă
dincolo de toate este o femeie o femeie care iubeşte, dar noi, uneori o uităm ne amintim doar când ne doare de ea sub coasta stângă şi...tresărim!
Eu cred în magia Crăciunului şi acum! Cred în
faptul că Moş Crăciun chiar există...depinde fiecare dintre noi cum îl
percepem! Cred în faptul că de Crăciun oamenii simt nevoia să se
apropie de semenii lor şi de familie! Cred în faptul că în
această zi, toţi ne bucurăm de venirea pe lumea a Mântuitorului, cel
mai frumos cadou făcut nouă de Dumnezeu! Şi, cred că Spiritul
Crăciunului poate exista datorită inimilor noastre care ştiu şi pot
percepe iubirea, aşa cum noi nu vom putea-o face niciodată, iar când
vorbim despre Crăciun, orice vom spune şi în orice vom crede, trebuie să
ştim că este vorba despre puterea şi magia iubirii din noi şi din
ceilalţi! Crăciun Fericit!
linişte nemăsurată îmi eşti fântână de iubire îmi las să coboare în tine toate ştiutele şi neştiutele, gândurile şi negânditele, sufletul şi mintea cercuri, cercuri în fiinţa ta apoi, senin mie şi apă proaspătă tuturor zilelor în care nu îmi eşti aproape departe, se mai ridică un soare, iar în noi se oglindeşte iubirea!
eşti casa mea între pereţii sufletului tău îmi construiesc căminul nu am nevoie de ferestre care să nu se deschidă ţie nici de uşi care se închid rupându-ne dorurile în căminul nostru va mocni mereu de noi, iar focul se va juca peste tot aprins de un sărut în timp ce noi ne vom topi încet unul altuia fără să ne grăbim vieţii
Nu e perfectă. E departe de a fi perfectă. Dar mie nu îmi place perfecţiunea. Nu mi-ar da şansa de a mă auto-depăşi. Aş lâncezi în mine fără un scop anume. Nu aş putea trăi aşa. De aia îmi place aici. Aici trebuie să te zbaţi. Să găseşti o linie de plutire. Nimeni nu îţi dă de-a gata. Trebuie să fi aproape ireal. Sau prost bâtă cu mult noroc. Dar astfel de situaţii le găsim şi în alte ţări, nu trebuie să aruncăm cu pietre în a noastră. Nici să ne plângem de milă. Trebuie să ştim că suntem buni şi să ne dorim mereu să fim şi mai buni.
O iubesc pentru că e o luptătoare. Nu se dă bătută. Are în piept oameni frumoşi care îi dă un puls unic. Când îl are prea mare, când aproape deloc. Este ţara extremelor. Constantele noastre sunt bătrânii şi oala de lut în care ne modelează. Portul popular şi doina. Munţii şi pădurile. Pietrele. Izvoarele. Padişul. Ardealul. Babele şi Sfinxul. Zimbrii. Bănia. Maramureşul veşnic al dacilor. Râurile. Brâncuşi. Voievozii ei frumoşi şi înţelepţi. Iorga. Eminescu. Stănescu. Porumbescu. Vlaicu. Nadia Comăneci. Vrancea. Ţara asta ne iubeşte atât de mult, încât uneori şi inima îi plânge. Şi i se cutremură. Carpaţii noştri cei de toate zilele. Şi un soare mare şi frumos care peste peisajele acestea răsare cel mai frumos. Am fost în multe locuri în ţară. Am bătut-o cu piciorul şi am învăţat să o preţuiesc. Eu pe ea, ea pe mine. Este o dragoste reciprocă. Mi-a oferit mereu sprijin şi frumuseţe. Oameni frumoşi care au mereu o vorbă bună.
România este pâinea mea caldă de unde răzbate mireasma celor mai profunde emoţii. De multe ori m-am gândit că vreau să plec, dar niciodată nu m-am regăsit făcându-mi bagajele. Nu aş putea. M-ar sufoca cerul altor locuri. Eu pur şi simplu sunt român. Aşa mă simt. Nu mi-e ruşine şi mă simt bine în pielea naţiei mele. Ne place să facem totul altfel. Ne certăm ca la uşa cortului. Ne iubim în public. Ne respectăm. Ne ridicualrizăm. Ne demonstrăm mereu că suntem mai buni. Ne arătăm cu degetul, dar dacă o fac alţii, îi ia naiba aşa pe româneşte spus!
Ştim că putem mai mult, dar ştim că e timp pentru toate. Ştim că avem multe de făcut, dar le lăsăm pe ultima sută de metri. Ne furăm şapca, dar o patentăm de zeci de ori mai bine. Nu suntem foarte bogaţi, dar găsim mereu altenative. Alţii au inventat lucrurile, dar noi le adaptăm. Ei le stăpânesc, noi le redefinim. Ei au internetul, noi avem cei mai buni hackeri. Şi uite aşa.
Suntem ca în bancul acela...: "un tip are ceva de făcut urgent şi opreşte trei persoane pe stradă. prima îi răsounde că poate sp îi termine ce are de fpcut într-o lună. A doua într-o săptămână. Iar un student îl întreabă: cât mai e până la sesiune?". Da, noi suntem studentul! Pentru români nu există imposibil sau irealizabil. Dovadă că avem oameni de excelenţă în toate domeniile şi colţurile lumii. Oameni fără de care medicina, astronomia, sportul, matematica, informatica, muzica, cultura, cinematografia, fotografia, literatura, arta...nu ar fi fost la fel de valoroase.
Îmi iubesc ţara pentru că o iubesc. Nu am nevoie de motive să iubesc ceva ce deja există în inima mea. O iubesc pentru că e veselă. Spontană. Frumoasă. O iubesc pentru că nu ştiu altfel. E frumoasă pe cerul sufletului meu! Este prinţesa mea îmbrăcată în haine de Cenuşăreasă! Poate acum e cenuşi, dar nu e nimic! Va străluci ea din nou! Toate au un timp! Acum, e timpul să stăm în cenuşă poate şi să învăţăm să preţuim ceea ce suntem şi din ceea ce ne tragem!
Îmi iubesc ţara pentru că aici am văzut prima oară ochii mamei. Aici i-am auzit prima oară glasul. Aici m-a ţinut bunicul în braţe şi tot aici mi-a făcut bunica codiţe. Aici am învăţat să mă caţăr în copaci şi să mă julesc în genunchi. Aici am defilat şi am mâncat slănină prăjită cu colegii în practicile agricole. Aici am învăţat să scriu şi să folosesc scrisul ca şi mesaj al iubirii nu al destrămării. Aici am avut prieteni şi întâmplări de viaţă. Bune, rele...aici au fost.
Aici am devenit mamă. Aici mi-am auzit fetiţa plângând prima oară. Aici, pe acest pământ a păşit pentru prima dată. Aici am învăţat să fiu părinte. Atunci am înţeles România cel mai bine. Atunci am redescoperit-o. Atunci am ştiut că România va fi mereu căminul meu, inima mea, ţara mea! Augusta m-a învăţat cel mai frumos să simt vorba românească.
România a fost mama atâtor copii. Ne-a ajutat pe atât de mulţi să facem primii paşi. Să creştem. Să iubim. Ne-a pus aripi. Ne-a lăsat să zburăm. Indiferent dacă am părăsit-o...ea ne-a rămas.
Oriunde suntem, ne şopteşte pe toţi, iar noi...o auzim. O ducem cu noi peste tot şi ea vine cu noi oriunde. E o dragoste firească. Între o mamă şi copilul ei!
știți voi cum este teama aceea care îți intră în oase asemenea frigului și își face culcuș în inima ta ca într-un cuib nelocuit???
știți voi?
știți voi câte focuri trebuie să arzi și să aduni sub suflet să nu mai simți cum iubirea pleacă din tine sub alte streșini frumoase?
și știți, oare știți cum doare să vezi florile plângând peste pietrele tale de moară de care nu mai scapi, nu mai scapi decât aruncându-te cu ele în apa vieții!?!
I do not know exactly when. I remember it was on the Christmas Eve of 2002. One that should been happy. So, life would have been at her place. But, it was not. And I make me happy alone. I not show no pain. I just cue. I smile my pain and keep her in me. Why should be unhappy others with my pain? That pass, I say! But, not passed.
And yet, before midnight I came across a site. I'll never forget it. Jeh was the site name. I love very much winter. It is mw favorite seson. In winter, people does not have time think about how unhappy they are. In winter, you enjoy always. Flakes. Wind. The Christmas tree. Sled. Carols. Christmas Day. And God is closer than never. On that site I found many images of winter. Beautiful. I remember that I smiled.
Then ... I noticed a particular image that I keep it in my heart deeply, deeply. A light with owns heart that exudes so much warmth!!! I felt blessed in that moment. I had become so quiet! Peace and joy. Peace, because I have meet this man, this great talent. Maybe not the greatest talent for mankind, but definitely the biggest talent for me. He was my piece of God in that Christmas Eve. Suddenly, star of my soul started glowing. From that moment, I never feel sad. When I feel sadness, I start the computer and I looking on his paintings. I promised that one day I will be an exhibition of his paintings, and he will be there. But, he can not, now. One day, I said that nobody died truly. I said that people remain truly with all what are they and all what they offer in this life. He is sure immortal, but ... I never got to thank him looking in his warm eyes. I thanked him only in writing. All my winters will be warm because I found him on Thomas Kinkade, painter of my heart ... but I'll always wait like he when he waited to tell Glen what he feel. I want to say him: "I wish to gave you one gift for the joy that you have offer me through your paintings, but I have nothing more valuable than my love and my truly appreciation. I love you, Thomas Kinkade for everything you've given me and my other people! ".
Today, I review the Christmas Cottage movie ... movie that I gladly recommend anyone who understand that the genius and magic is in us, in that why we are as people. In life it does not matter to be an successful person, but one full of value! That makes the difference! Our value lies in our love and in our character. I cried a lot. I miss. I was very upset and I still am because that although he had many paintings in his heart... he will not paint again.
"As for me I'm still trying my best to use the lessons Glen taught me, lessons about art, about life, and about light. In the end, love is the brightest light of all.. - Thomas Kinkade"
"- Have you ever painted something you do not?
- It's funny now that you ask. Actually, I got a job ... I do a painting of Placerville silly Christmas for $ 500.
- Ridiculous!
- Yes, I know ...
- It is your chance to illuminate where you live, to inspire you neighbors...that mural can record the people you love for posterity, it could change the way they see themselves. Art crosses all borders, surpasses all languages. It is a place where we are one family. And if you are willing, really willing to see with your eyes and your heart, one image can change lives. You could introduce men to their souls... Do your very best always, always the finest your heart has, it's the only way an artist knows.You can do that in this town. You have the power! Always give everything your best. Always give your soul everything better!
- OK!
- Is the only way that an artist knows!
- Do not reduce art to what it means to be an artist. In art it's not about the artist. It's alive! Life ...! Beauty ...! Love ...! Emotion ...! Art should elicit emotion that can topple tyranny! - Glenn Wessels (Glen Wessman film) "
~~~~~~~~~
Nu ştiu exact momentul. Îmi amintesc că era în
Ajunul lui 2002. Unul ce ar fi trebuit să fie fericit. Aşa ar fi fost
viaţa la locul ei. Nu a fost. Şi sunt omul care mă fericesc singură. Nu
arat durerea. O tac. O zâmbesc şi o ţin în mine. La
ce bun să îi amărăsc şi pe alţii? Va trece, îmi spun! Nu credeam asta
însă. Şi totuşi, înainte de miezul nopţii am dat peste un site. Nu am să
îl uit niciodată. Era al lui Jeh. Anotimpul meu iubit este iarna.
Iubesc iarna. Iarna nu ai timp să te gândeşti la cât eşti de nefericit.
Te bucuri mereu. De fulgi. De vânt. De bradul împodobit. De sanie. De
colinde. De Ziua de Crăciun. Parcă Dumnezeu ne e mai aproape ca
nicicând. Pe siteul acela am găsit multe imagini cu iarnă. Frumoase. Îmi
amintesc că zâmbeam. Apoi...am remarcat o imagine anume care mi-a rămas
în inimă adânc, adânc. O pată de lumină cu suflet care emana atât de
multă căldură. O simţeam bucată din mine. Se făcuse atâta linişte în
mine!!! Linişte şi bucurie. Bucuria de a cunoaşte încă un om, încă un
talent. Poate nu cel mai mare pentru omenire, dar categoric cel mai mare
pentru mine. Era bucata mea de Dumnezeu în acea zi de Ajun. Dintr-o
dată, steaua din bradul sufletului meu...se aprinse. Nu mai avea să îmi
fie în nici o iarnă tristeţe de atunci. Când mă simţeam tristă de
atunci...deschideam calculatorul şi îl căutam pe el. Îmi promisesem că
într-o zi voi face o expoziţie cu tablourile sale, iar el va fi acolo.
Nu mai poate. Mi-am spus întro zi că nimeni nu moare. Că oamenii
dăinuiesc prin ceea ce sunt şi dăruiesc. El sigur va fi nemuritor,
dar...nu am apucat niciodată să îi mulţumesc privindu-i căldura ochilor.
I-am mulţumit doar în scris. Toate iernile vor fi calde pentru că l-am
găsit pe el, pictorul inimii mele...Thomas Kinkade, dar mereu am să îl
aştept aşa cum el îl aştepta pe Glen să îi spun: "Aş fi vrut să îţi fac
şi eu un cadou pentru bucuria pe care tu mi-ai dăruit-o prin picturile
tale, dar nu am nimic mai de preţ decât dragostea şi preţuirea mea! Te
iubesc, Thomas!". Azi, am revăzut Căsuţa de Crăciun...film pe care
îl recomand cu drag oricui nu înţelege că geniul şi magia stă în noi, în
ceea ce suntem ca oameni. Degeaba avem succes în viaţă, dacă nu avem
valoare ca oameni! Valoarea noastră stă în iubirea noastră şi în aluatul
caracterului nostru. Am plâns. Îmi e dor. Îmi e tare dor şi amar că
deşi mai avea multe tablouri în el...nu mai va picta niciodată.
"În final, dragostea e cea mai stralucitoare lumina dintre toate. - Thomas Kinkade"
"- Ai pictat vreodată ceva în care să nu crezi?
- E amuzant acum că mă întrebi. Defapt, mi-am luat o slujbă... Să fac o
pictură prostească de Crăciun a oraşului Placerville, pentru 500 de
dolari.
- Ridicol!
- Da, ştiu...
- O pictură a
oraşului Placerville. E şansa ta să faci să strălucească locul în care
trăieşti, să-ţi însufleţeşti vecinii. Consideri că din cauză că ei nu
sunt sofisticaţi, nu merită şi ei arta ta cea mai bună?
- Nu...
- Acea pictură îi poate surprinde pe cei pe care-i iubeşti, pentru
posteritate. Le poate schimba părerea despre ei înşişi. Arta traversează
toate graniţele, depăşeşte toate limbile. E un loc în care suntem o
singură familie. Şi dacă într-adevăr îţi doreşti să vezi cu ochii tăi şi
inima ta, o imagine poate schimba vieţi. Oamenilor le poţi face
cunoştinţă cu sufletele lor. Poţi face asta în oraşul ăsta. Ai acea
putere! Întotdeauna să dai tot ce e mai bun din tine. Întotdeauna să dai
tot ce are sufletul tău mai bun!
- Bine!
- E singura cale pe care un artist o cunoaşte!
- Să nu reduci arta la ce înseamnă să fii artist. În artă nu e vorba
despre artist. E vorba de viaţă! Viaţă...! Frumuseţe...! Dragoste...!
Emoţie...!!! Arta ar trebui să producă emoţia care să poată răsturna
tirania! - Glenn Wessels (Glen Wessman in film )"
cum? spune-mi Doamne cum,
cum să scurg tot sângele din mine,
cum să-mi scot inima,
cum să-mi arunc zborurile,
cum să nu ţipe durerea fără mine,
cum să uit ceva ce creşte în mine
şi îşi are rădăcinile în suflet?
Doamne! cum să-mi îmbăt inima
cu apă rece şi timp fără să mor
de-atâta el?!
de data asta am să plec, iubite am să-ţi las amintire o partitură micuţă de cântec o placă zgâriată unde îţi spuneam "te iubesc" dar tu, nu m-ai auzit niciodată, iubite nu am ştiut să ţi-o rostesc blond, roşcat voluptos doar căprui, din altă lume se pare departe de tine
am să-mi pun pe umeri şalul amintirilor şi plec rămâi în lumea ta strălucitoare şi falsă unde nimic nu este ceea ce pare nici măcar tu, regele de pică al unor păpuşi parcă trase de cheiţă să te rostească eşti un vampir de suflete te hrăneşti din visele lor până le vlăguieşte, apoi le arunci în toate zările fără să îţi pese în câte bucăţi le rupi sau le sfărâmi nu le auzi nici măcar căderile asemeni unor oase frânte cum spuneam, de data asta plec departe unde mor iubitele am să-mi pun şalul peste suflet nu prea gros să simt mereu dâra de frig pe şira spinării şi să nu uit cât de mult pot durea iubiţii să ştii că nu-mi mai pasă şi de-ar fi să îmi smulg inima să o arunc câinilor să nu te mai simt între noi rămâne doar placa şi o mică partitură de cântec!
Jucam "încâlcita-descâlcita" cu
bunica în serile de iarnă, iar cu bunicul moară...din boabe de fasole şi
porumb şi, deşi nu erau jucării bakugan sau altele, mă simţeam nespus
de fericită. Nu vreau să diminuez valoarea copilăriei, dar nu pot să nu
simt în suflet dezamăgirea că micuţii noştri nu vor cunoaşte niciodată
magia aceea a simplităţii...!
Când
am intrat prima oară în Focşani, acest aer mi-a intrat mie în suflet.
Boemul, minunea altor vremuri. Deşi este cangrenat de comunism şi o
administraţie locală fără pic de viziune, Focşaniul încă se mai aude
murmurând exact ca atunci. Eu când mă plimb pe străzile lui aud
romanţele acela vechi, asemeni vinului de beci domnesc din care când iei
o înghiţitură, încălzeşte. Când îi respir aerul, timpul uneori, stă în
loc. Pe sub pielea aceasta modernă şi neplăcută pe ici-colo, oraşul
nostru este o adevărată bijuterie naţională şi sufletească! Eu, îl
iubesc de mor!
Din arhiva!! Teatrul Municipal vazut din avion in 1917.
Ce oras ne-a fost lasat mostenire si ce oras lasam noi mostenire generatiilor viitoare...
Fals! Pe mine m-au ambiţionat să caut dragostea şi mai adânc. Să nu încetez să cred în ea. De ce? Deoarece dacă am fost dezamăgită, înşelată, părăsită, înseamnă că nu am întâlnit niciodată iubirea :). Am întâlnit doar oameni care la un moment dat au însemnat ceva pentru mine, dar pentru care nu a meritat să renunţ la idealurile şi visele mele!
Nu
uitaţi niciodată că voi sunteţi magicienii propriei vieţi! Dacă este
gri...învăţaţi mereu să puneţi culoare. Un gest. Un zâmbet. O
îmbrăţişare. O floare. O plimbare prin parc. O cafea cu cineva apropiat.
O plimbare pe malul mării. O frunză sub pas. Gesturile mici sunt esenţa unui cer permanent senin! Deschideţi-vă sufletul şi o să vedeţi ce surprinşi veţi fi...!
O toamnă minunată! Dacă e ploaie...luaţi umbrela şi bucuraţi-vă de
picurii ploii care ştiu să cânte frumos! Nimic, nu trebuie să ne
oprească din visare şi viaţă! Fiţi...vii!
Totul pare la fel de când lumea. Fiecare
părinte a trecut prin asta. Deşi structura anului şcolar se tot schimbă,
legile educaţiei sunt mereu altele, iar ministerul experimentează de
zor fără să ţină cont defapt de copiii, îmceperea anului şcolar
este aceeiaşi dintotdeauna. Părinţi şi copiii emoţionaţi. Buchete de
flori. Doamnele educatoare, învăţătoare şi profesoare aşteptând cu acel
zâmbete de neuitat pe buze. Un curcubeu de emoţii în suflet pentru
totdeauna. Nişte paşi stingheri şi o privire în spate către mama de care
ne-am desprins prima oară. ochii sunt mari, plini de o anume sclipire.
Independenţa, dar şi dorul. Este prima dată când nu mama îmi va răspunde
dacă întreb ceva. După ce orele vor trece, cei mici află că nu e atât
de rău să nu le răspundă mama. Doamna este un altfel de mama. Mamele,
taţii, au aceeaişi privire. De azi, în casă vor fi câteva ore de linişte
şi gol. Poate prea linişte după nişte ani atât de plini de clopoţei
prin casă. Şi alergat. Şi întrebări peste întrebări. Dar toţi au treceut
prin asta. Nu e vorba de regret ci de emoţii deosebite. Când programul
trece reântâlnirea e magică. Braţele mamei sunt iarăşi acolo, iar vocea
ei răspunde din nou: "Te iubesc mami! Mi-a fost dor de tine"...Mama are
ochii umezi, zâmbetul pe buze şi răspunde: "Şi eu te iubesc Puiuţa
mamei! Şi mie mi-a fost dor...până sussss, susss la cer!". Şi pupă
copilul tot, tot. Şi îl gâdilă niţel, pentru că ştie că aşa îi place.
Pentru că ştie că asta înseamnă să fii mamă şi să dăruieşti dragoste şi
siguranţa obiceiurilor în comun. Ziua se sfârşeşte la fel ca
întotdeauna. Două suflete se ţin în braţe. Noaptea trage cortina. Visele
vin. Acum sunt noi şi altfel. Sunt mai multe întâmplări între pleoape.
... Aşa a fost ziua mea de ieri. A noastră. Azi, aş vrea să scriu mai
multe. În urmă cu cinci ani, se pregătea să vină pe lume Augu. Nu am să
pot uita vreodată acele clipe. Deşi multe grele şi în ceas rău, nimic
nu va umbri momentul în care a strigat prima dată...ca şi când atunci ar
fi spus..."Sunt aici, mama!". O emoţie continuă. O bucurie fără
margini. O dragoste peste măsură, ireală, completă. Asta este Augusta
pentru mine şi eu pentru ea. Augusta este ca un soare care răsare în
fiecare clipă în suflet şi în casă. Nu poate fi nimic cenuşiu cu ea
alături. E doar sclipire. Râset. Veselie. Şi dăruire constantă. Este
bucata mea de Rai şi de Dumnezeu aici şi mă bucur de ea aşa cum nu cred
că voi putea să mă bucur vreodată de altceva. Atunci, auzind-o cum ţipă a
viaţă, am ştiut că orice ar fi în lumea asta eu voi avea pe suflet
mereu îngerul meu. Nu am să mai fiu singură niciodată. Ne vom avea la
drum bun şi rău una pe alta, una alteia. Şi, mereu mă pune să îi citesc
ce i-am scris. Se bucură. Radiază. Îmi spune: "Îmi place ce mi-ai scris
mami! Te iubesc atât de mult!". Şi picură apă vie peste o mamă care
oricum de atâta drag nici nu poate îmbătrâni. Şi acum, pentru că îţi
citesc, iar tu ai ochii mari draga mamei, vreau să ştii...că te iubesc,
te vreau fericită mereu, să creşti mare şi să îţi împlineşti toate
visele! Mama va fi mereu în preajma ta, lângă tine şi am să mă ţin de
cuvânt...mamele nu mor niciodată! Eu nici atât, draga mea! La mulţi ani,
Îngera mamei!Totul pare la fel de când lumea. Fiecare
părinte a trecut prin asta. Deşi structura anului şcolar se tot schimbă,
legile educaţiei sunt mereu altele, iar ministerul experimentează de
zor fără să ţină cont defapt de copiii, îmceperea anului
Despre Adriana nu pot să spun nimic. Îmi sunt cuvintele încătuşate mereu
de emoţie şi copilărie. Mă ascund doar în mine şi tac. Şi alerg de
bucurie în camera inimii mele. Totuşi aş putea spune ceva...Daaaa!
Poezia s-a născut odată cu Adriana. Au crescut împreună, s-au durut
împreună, s-au iubit şi au născut amândouă un alt sens al
cuvântului...graţia poetică! Mulţumesc, Adriana Lisandru...
[din volumul „despre ea, niciodată”]
:
:
s-a întâmplat într-o zi oarecare era primăvară îmi amintesc
limpede că se însera eram
singură și timpul se oprise pe vârfuri.
am rămas ascultând.
doar respirații calme
de muguri
:
ea a venit mi s-a culcușit la picioare nu mi-a cerut nici iertare
nici milă.
cuvintele treceau în vârtej peste noi.
ca niște rândunele peste o apă încărunțită în albia ei.
atunci toată frica din mine s-a preschimbat în fuior violet
s-a lipit de pereți
nu știu pe unde a părăsit încăperea.
:
ea aștepta lângă gleznele mele albă și tainică atunci
m-am gândit că nici la Dumnezeu nu ajungi
până nu-i numeri ei toți licuricii din palme.
:
am adormit amândouă. eram mai subțire ca niciodată aș fi
putut să pătrund în fiecare
fir de polen aș fi putut toarce din pietre mătase.
:
oameni creșteau în pântecul meu și se nășteau apoi
transparenți.
suntem la o aruncătură de aşteptare unul de altul şi ne tot aşteptăm şi nu mai ajungem sufletele ne cresc până în pământ unul către altul şi se tot întind,
iar timpul nu iartă aşa învaţă anotimpurile să adoarmă sub cânt de cuc, ascuns sub inimă înceată, înceată, în-cea-tă
e toamnă, ştii?
aşa ar trebui să fie când norii cenuşii-mi coboară peste suflet,
iar tu nu poţi să vii ,
dar nu e toamnă, ştii?
eu mă iubesc c-o vară în care m-ai iubit şi mi-ai crescut în suflet
un vis nemărginit
şi mă iubesc cu ea şi de-ar fi zeci de toamne, de ierni înfrigurate
pe gândul dezgolit
cât tu îmi creşti în suflet şi îmi iubeşti iubirea nimic nu mă doboară
nici toamna şi nici firea
iubitul meu iubit
A fost odată ca niciodată, dacă nu ar fi fost, cu siguranţă un Născocitor iscusit l-ar fi născocit...,a fost odată un ţinut de basm numit...Orriarria!
Acest ţinut, se afla la vreo trei sărituri zdravene de Greiere Săltăreţ dar, dacă mă întrebaţi acuma pe mine cât de strâmbe sau de drepte erau săriturile, cât de mici sau de mari ar fi, cu siguranţă nu aş şti să vă mai răspund deoarece multă vreme a trecut peste Pârâul Viselor de când nici nu am mai călărit, dar nici nu am mai văzut unul pe la Han!
Totuşi, aş putea să vă spun că pe vremea aceea, când poveştile se năşteau precum ciupercile după ploaie, toată făptura ştiută şi neştiută aflase de acest ţinut plin de magie şi frumuseţe şi se grăbeau cu toţii să îl viziteze - în special pentru că aflaseră de grozava lor băutură din petale de iasomie sălbatică sau ace de pin servită în cupe de ghinde adormite.
Unii, ajungeau în Orriarria călare pe năzdrăvanii Greieri Săltăreţi, de care tocmai vă povestisem, greieri potcoviţi tocmai de orrieni, făpturi micuţe, dar iscusite, care puteau meşteşugi câte în lună şi în stele, câte gândeşti sau nici nu îţi poţi vreodată imagina.
Despre Greierii Săltăreţi nu se ştie cum au ajuns în Orriarria. Unii spun că au venit din nord, din lumea magică a copacilor grăitori, alţii spun că din sud, din lumea poienilor cu maci legănători, iar alţii suţin sus şi tare că ar fi ajuns aici în urma exploziei unui dovleac vrăjit, iar pe aceştia nu îi poţi lămuri despre altceva nici în ruptul capului. Oricum nici nu e bine să ne punem cu orrienii la sfadă şi contre, pentru că dacă îi supărăm ne pişcă vârful nasului în somn, ne gâdilă în talpă cu pene de gâscă supărată şi ne fac să plângem, ne presară polen de floare sughiţătoare şi cine mai ştie ce alte năzbâtii ne pot face. Aşa că, mai bine îi lăsăm să creadă în dovleacul lor că şi aşa nouă nu ne pasă decât să vedem un astfel de Greiere şi atât.
Alţii, preferau să ajungă în Orriaria liniştit şi comod, de aceea alegeau să facă această călătorie cu Omizile Încălţate. pentru o astfel de călătorie însă trebuie să ştiţi că veţi plăti mai mult în frunze de agud, dar vă spun pe drept că merită şi o sută de frunze vorbitoare. Cum, cum adică vorbitoare? Nu aţi auzit de frunze vorbitoare? Atunci, când va bate vântul prin preajmă, ciuliţi urechile şi staţi aproape nemişcaţi cu ochii închişi. Nu le place să le vedeţi când murmură. Sunt ruşinoase! Dacă staţi câteva clipe aşa, sigur una vă va şopti ceva frunzatec la ureche!
Omizile Încălţate erau tare iubite de orrieni, iar asta pentru că lor le plăcea să facă plimbări lungi şi liniştite, lucru bine de ştiut că numai în lojele Omizilor se puteau face. Pe spatele lor, aveau agăţate loje mari şi încăpătoare, căptuşite cu muşchi călduros şi draperii din mătase argintie cusute tocmai de Fluturii în Culori care roiau peste şapte dealuri de cârtiţă mai în sus. Lojele aveau ferestre mari cu vedere în toate părţile care povesteau despre locurile pe unde treceau sau cântau melodii orriene.
Despre Omizile Încălţate e spune că s-au născut între ramurile Bătrânului Stejar, singurul de felul său în acele părţi şi ar fi părăsit ramurile odată cu adierea Vântului Prietenos. El le-ar fi luat pe trena sa şi le-ar fi coborât jos în Valea Orriană care se unduia după cum vroia matca sa unduitoare.
În lojele omizilor, orrienii adună ace de pin, ghinde adormite, petale de iasomie, ouă de furnică dansatoare, puf de cinteze şi câte şi mai câte.
Când nu plimbau orrieni, ele îşi duceau călătorii peste tot, dar nu uitau niciodată să-i treacă pe lângă Izvoarele Râzătoare, lacul Oglinzilor, Muntele Legănător şi Peştera Glăsuitoare.
Dar, tot povestindu-vă una, alta, uit cum defapt ajung mulţi în Orriaria. Această cale e cea din urmă, dar şi cea mai distractivă şi plină de farmec.
Şi, repede vă spun cum să nu uit...căci anii nici pe mine nu mă trec cu vederea..."din călcâie de veţi bate de trei ori, dacă vă apăsaţi vârful nasului cu arătătorul de la mâna dreaptă (pe sub mâna stângă) şi veţi striga cât puteţi de tare (dar nu foarte, foarte tare): - Orrri-orrri-orrriarrriaaa! (cică rârâit printre dinţi) ", atunci şi numai atunci aici veţi fi! Totuşi vă atenţionez că unii nu au ajuns nici azi în Orriarria fiindcă s-au plescăit şi sâsâit prea lung, dar bătrânii orrieni spun că vor ajunge cu siguranţă când îşi vor aminti să se rârâie!
Cam aşa este sufletul meu acum...nori grei, nelinişte, frământări şi totuşi undeva în adâncul lui, găsesc mereu minunea de unde îmi trag puterea să le trec pe toate...
Merg să îmi liniştesc gândurile printre flori, iarbă, copaci şi copii...Am să plivesc grădiniţa de flori şi am să le las deoparte pe toate... Ne revedem mai târziu! O zi frumoasă de toamnă să aveţi...
"Atunci când alergi îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu îţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, ca orice lucru. Şi în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiputând, trebuie să mori. - Octavian Paler în Viaţa pe un peron"
Atunci, bucuraţi-vă că am murit domnilor! Nu mult, pentru că iubirea e mai mare decât moartea..., dar pe moment, adio spun!
nu cred că ai vrea să te afli acum în inima mea
câte furtuni ai semănat în mine iubite
şi cât de singură m-ai lăsat lor
ultima naufragiată într-o viaţă aproape fatală,
dar ştii? am să iau marea pe umeri imposibil, eroic,
uman şi am să înot până la capătul minutelor mele
nu am nevoie de tine să ştii
nu ai fost decât busola mea sufletească, farul,
dar în atâta întuneric am învăţat să merg cu ochii închişi
chiar dacă marea a dat cu mine de toate malurile
nu-i nimic
am învăţat că durerea te învaţă să fii mai viu decât ai fost vreodată
nu cred că vrei să te afli acum în inima mea
ai vedea că în mijlocul tuturor lucrurilor eşti
numai tu
Posibil să am destule sau să nu am nimic. Să fiu o femeie simplă fără sclipire sau poate una cu prea multă sclipire de care oamenii se îndepărtează. Posibil să fiu un om şters sau unul deosebit. Nu mai contează. Oricât de multă iubire am în
suflet, oricât de multe emoţii...nu am nimic. Am reuşit să spun, să scriu atât de multe, dar defapt nu am spus nimic atâta vreme cât nu am ştiut cum. Am vrut să fiu ceva ce nu ştiu să fiu şi nici nu pot...omul pe care să îl iubeşti. Nu ai cum. Indiferent de ce sunt nu am ceea ce ar trebui să mă facă extraordinară. Astfel că, azi, am să îmi dau jos aripile de pe umeri şi am să învăţ din nou să umblu tare şi apăsat pe pământ. Să nu mai uit...că visele dor când te trezeşti!
te voi aştepta
până când se va stinge în mine şi ultimul unicorn,
iar gândurile îmi vor adormi peste suflet cu tine
poate şi atunci se va mai auzi ecoul unui nechezat
nebun de inimă albastră, albastră, precum cântecul acela
şoptit
te voi aştepta
până când toamna va fi prea târzie să mai treacă,
iar păsările se vor strânge în mine ca într-o vioară
al cărui arcuş a fost mereu la tine, în locul acela
de unde îmi bate mie viaţa şi de unde îmi iau eu
iubirea exactă!
ca tine nimeni, nu va locui carne în carnea mea atât de adânc şi nimeni nu mă va iubi atât de frumos, liniştit şi necondiţionat cum o faci tu, Puiuţa mea... Cu tine răsare şi apune soarele meu şi pentru tine am învăţat cât de invincibile sunt mamele. De neatins! Am luat din inima mea vise şi le-am croşetat frumos aripi ţie să zbori cât mai sus cu ele. Cât mai lin. Cât mai sigur. Oriunde îmi vei fi acolo am să fiu şi eu. Între noi două nu există depărtări, chiar dacă oamenii uneori le trasează. Noi ne vom fi mereu la un suflet distanţă şi vom bate la fel. Poate doar ritmul va diferi. Dar promit...că îl voi ţine cât de mult poate o mamă să îl ţină...:)! Te iubesc nespus...Augusta-Maria mea!!!
Uneori, iubirea apare de nicăieri. Nici măcar nu o aştepţi. Sau, mai bine spus nu o mai aştepţi. Îţi închizi în suflet toate aşteptările, visele şi te transformi într-un cufăr cu tine însuţi. Dar ea, ea se încăpăţânează uneori să apară. Ca o adiere de viaţă. Te atinge încet de parcă ar ştii că dacă ar apărea dintr-o dată cu toate emoţiile ei puternice te-ar speria. Şi uneori, în timp ce te cufunzi în ea ca într-o apă vie, departe de lumea dezlănţuită din tine, de afară realizezi că defapt cufărul se închide şi mai mult. Strălucirea aceea frumoasă trebuie să rămână în tine. Nu poţi să o laşi liberă. Până şi noi considerăm o nebunie să iubim aşa şi atât. Şi poate, nu doar o nebunie. Ci un vis ce nu se poate împlini. pentru că mările sunt prea multe să le putem trece. Valurile ar fi prea puternice. Şi totuşi, iubirea nu e târg. O simţim. Şi nu ştim ce e mai dureros să iubeşti şi să ştii că iubirea ta nu se va împlini sau să ştii că oricât te împotriveşti, iubirea aceea a devenit deja demult o stare de fapt, un fel de a fi, o bucată din inima ta. Eu cred că...cel mai frumos este să trăim mulţumind doar pentru simplul fapt că am devenit mai strălucitori în noi prin ceea ce simţim. Mai calzi. Mai vii! Mai umani. Iar viaţa, a prins dintr-o dată un rost simplu, dar atât, atât de profund...
Poate într-adevăr nu am să ştiu, nu am să pot să descriu vreodată atâtea zâmbete frumoase, atâtea mâini bătrâne şi suflete tinere, atâtea lucruri, atâţia oameni si întâmplări câte mi-aş dori.
Poate într-adevăr nu am nici un talent anume. Poate dragostea pe care o simt faţă de cel iubit şi negăsit, faţă de copilul meu încă nenăscut, faţă de oameni nu se poate descrie.
Poate cuvintele ştiu cu adevărat să tacă şi să se închine, însă,... nu ştiu simt câteodată, aşa, ca un gând nebunesc, ca o obsesie că POT!!! Pot să fac asta! Pot să descriu ce iubesc! Pot să descriu fiecare om, fiecare zâmbet, lacrimă şi răsărit prin culorile sufletului meu.
Nu va fi un tablou nedescris încă. Nu va fi un cucubeu perfect. Poate nici măcar nu va fi un curcubeu reuşit, dar măcar va fi o încercare de a picta prin sufletul meu şi cu penelul gândurilor mele un...curcubeu! Un curcubeu suflet! Un curcubeu cuvânt, cuvinte, ochii, mânuţe, zâmbet ştirb, ochii miraţi..., copii şi ani cărunţi!
Am încercat până acum zeci de ciorne. Zâmbesc! Zâmbesc pentru că nu am ajuns la capăt cu niciuna şi nu am nici un final deoarece nu vreau să fiu aşa! Nu sunt omul transcrierilor! Îmi place să fiu spontană, să greşesc, să schimb sensul propoziţiei şi cuvintelor, să...aşa sunt eu! Păcat!? Dar nu vreau să îmi transform gândurile sau pe mine în ceva ce nu sunt, în ceva ce nu mă defineşte, în ceva ce nu îmi va aminti de mine, în ceva atât de impersonal şi străin. Nu vreau să mă îmbrac în altcineva şi să mă mint că mă simt bine.
Acum vreau să scriu ca de obicei ceva frumos. Poate nici nu îmi va ieşi şi iarăşi voi naşte zâmbete, dar aş descrie ceva frumos: poate un răsărit? poate un sentiment? poate un om oarecare ce mi-a oprit sufletul câteva clipe în trecere? poate aş vrea să vorbesc despre ceva spectaculos? cea mai spectaculoasă "întâmplare" ce mi-a trecut acum prin minte este: viaţa!
Dar, singura mea problemă e că nu pot să încep să scriu nimic despre viaţa mea pur şi simplu nu am auzit-o !!! Viaţa mea nu îmi bate în piept, nu ticăie odată cu timpul...nici măcar nu ştiu de unde să încep!!!
Privesc prin mine în timp. Timpul meu uneori se scurge înapoi şi totul pare asemeni unui film voalat dintr-un aparat vechi şi prăfuit îmi vine să plâng! Dar nu vreau să îmi amintesc de timpul în care până şi plânsul îmi era interzis şi îndesându-mi un prosop pe faţă urlam în mine să nu mă audă ecoul meu şi să vină înapoi deşi nici acum nu sunt departe de acel timp. Îmi vine să urlu!!! Habar nu am unde am învăţat să ţip prima dată. Când "s-a născut" viaţa mea?!?
Ar fi normal să fi fost atunci. În cămăruţa aia de spital sub ochii mamei mele când medicul mă ţinea cu capul în jos şi-mi dădea palme ca să pot să învăţ "să respir viaţă", dar NU! Nu a fost atunci. Mi-aş fi amintit cum am învăţat să trăiesc. Atunci am învăţat doar să plâng prima dată. Atunci am învăţat să respir primii oameni. Atunci am învăţat să respir lacrimi, minciuni, clişee!!! Atunci am învăţat cum să mimez că respir"viaţă".
De atunci am mimat într-una că respir... multe, multe pe care nu vreau să le amintesc. Toţi le respirăm! Toţi avem Golgota noastră şi crucile noastre de dus – depinde doar de noi când învăţăm să mergem cu ele fără să ne doară sau când învăţăm să le lăsăm jos pur şi simplu şi ... să zburăm liberi de complexe, de trăiri pe care nu le merităm, de vieţi care nu ne aparţin...
Eu am învăţat să respir şanse, dar nu am învăţat să le trag cu putere în piept, să le simt acolo înăuntrul vieţii mele lovindu-mă cu putere şi atunci m-am trezit! M-am trezit în cădere încercând să mă prind de soare, de cer, de un zâmbet, de meschina şi nenorocita aia de încredere pe care de abia dacă o mai puteam zări şi am încercat în toată disperarea mea să mă agăţ de ele ironic cu ce? Cu toată puterea din viaţa mea!!!?
Poate, dar spun poate...atunci, în timp ce muream încet am ţipat prima dată a "viaţă" şi am învăţat să mă nasc? Sau poate vorbind despre viaţă mi-am amintit că atunci în cădere viaţa mea a învăţat să respire prin iubire? Iar acum îmi aminteşte că există prin viaţă? Viaţa din viaţa mea?
Poate ceea ce e defapt spectaclos este o zi oarecare, o dimineaţă oarecare – fie ea şi ceţoasă -, un soare oarecare, un om oarecare care îţi zâmbeşte întâmplător, un gângurit de copil. o zi... pentru mine această zi a fost o zi de 17! 17 MARTIE! O zi plină. O zi rotundă. O zi în care viaţa mea a făcut magie. O zi în care şi-a scos din jobenul zilelor mele toţi aşii ei fermecaţi, frumoşi, magici, plini de soare, de binecuvântări, de fericire şi de viaţă!
Viaţa mea m-a răsplătit cu viaţă şi m-a învăţat s-o respir odată cu fiinţa aceea micuţă care se forma, creştea şi mă umplea de zâmbet! În aceea zi, Gărgăriţa mea a lovit prima dată! Prima ei izbucnire din dorinţă de viaţă, din dorinţă de cer, de zâmbet, de...MAMA! "Bebelica" mea, plină de personalitate s-a încăpăţânat să îmi arate că există, că fiecare bătaie de inimă a ei înseamnă "a respira viaţă" şi înainte de a se naşte mi-a dat o lecţie importantă: mi-a arătat că eu trebuie să exist frumos, simplu, plină de iubire deoarece chiar dacă curcubeele nu sunt perfecte ea va trebui să înveţe să le privească la început prin ochii mei până le va cerne prin ai ei şi va învăţa să le trăiască fiecare culoare prin trăirile mele pentru a ştii astfel să se bucure de viaţă respirând-o din plin rotund!
fetiţei mele, Augusta-Maria,
cu nespusă dragoste...!
Să aveţi o primă zi de toamnă frumoasă...încă scăldată în soare. Timid. Călduţ. Aproape o părere. Păsările gândului să vă plutească printre norii albi presăraţi pe fruntea senină a unui cer lliniştit. Iar iubirea aceea...fie să stea o clipă n sufletele voastre şi să vă sărute.
cad frunzele din mine
şi din copacii ce tremură tomnatec
legănându-se ruginiu, galben, roşu
strângându-şi dorurile sub suflet
la picioarele unui timp cât o clipită,
cât o bătaie de inimă nebună
sub tristeţea mea, plâng măceşii
sângeriu şi atât de departe
se aud cintezele ascunse-n cuiburi
aproape dezgolite de vânt răzleţ
cad frunzele din mine
şi din copacii ce tremură tomnatec
iar ziua valsează cu ele peste tot
în aer, pe pământ, sub ferestre
roiuri de culori ameţitoare, cercuri
asemeni unei îmbrăţişări sub care
se mai simte vara răscolind
asemeni unei ciute uitată
în muşchiul umed ce arată mereu
nordul unei iubiri ruptă-n două zări
sub ochii mei, copacii tremură tomnatec
strângându-şi dorurile sub suflet
cât o bătaie de inimă nebună
m-am săturat să las cerul să măture pământul cu mine,
iar din păr să-mi cadă toate florile
să ajung cu mâinile până în fundul izvoarelor
să am palmele uscate
degetele reci
m-am săturat să plutesc pe nori de zăpadă albastră,
iar din mine să culegi gutui coapte
să mă afund în pieptul tău până la inimă
să nu simt vântul
atingându-mă
m-am săturat să mă vreau femeie ţie serilor lunatece,
iar tu să-mi culegi pământul pe dos
am să-ţi dau un preţ pentru mine într-o zi
să mă cumperi
fără ruşine
să mă sorbi încet până la ultimul strop de melancolie,
iar eu să-ţi picur de pe gene
să ajung cu palmele până la izvoarele inimii tale
să am palmele umede
degetele calde
m-am săturat să fiu acrobatul de circ sufletesc,
să execut salturi mortale prin mine
de sus în jos, de la dreapta la stânga tâmplelor
să mor şi să mă nasc
gândurilor tale
m-am săturat, să ştii... (de Sandrina-Ramona Ilie [Lady Allia ])
Cafeaua mea azi, are gust sărat...Soarele doare, când se prelinge pe obrazul meu, iar vântul doar răscoleşte. Îl ţin puţin lângă obrazul meu. Lângă umărul meu. El stă. Mereu a stat. Nu i-a fost teamă de rămânere. Nici să plece. M-a găsit mereu aici. Dar într-o zi voi pleca în locul acela unde poveştile nu dor. Mi-e dor să alerg desculţă prin pădure. Departe, departe...în timp...unde inima mea era fericită...
Ne vedem mai târziu...Să aveţi o zi cu soare frumos!
Îţi doresc tot binele şi fericirea din lume şi să urci sus, sus, până unde simţi tu că îţi doreşti să ajungi, iar de acolo...să ne zâmbeşti mereu şi nouă!
"E o liniste ciudata, nu, nu e apasatoare, e calda, iar ei ii priesc minutele de tacere. E mai mult o singurateca. Dincolo de disponibilitatea umana, de sociabilitatea recunoscuta, e o singurateca. Ii place sa stea in afara celulei, sprijingindu-si gandurile de un copac, fara control. Ramane asa, zeci de minute, mangaind inconstient scoarta groasa, apoi se intinde pe iarba inca verde, radicand-si privirea catre cer. Nu cauta ceva anume, vreo forma de nor, vreo raza de soare. Sta doar asa nemiscata in incercarea de a-si aminti cine e, cat de departe e de casa, de ce apar toate, de ce dispar…La inceput cauta, apoi renunta. Isi sprijina gandul neterminat de-un nor si inchide ochii. Somnul sterge ca un burete o tabla uitata, tot ce are in minte si-n suflet. E bine asa. Fara nici un raspuns. Deocamdata. Nu-i trebuie nici o marturisire. E de ajuns ca toropeala asta trage dupa ea toate stiutele si nestiutele ei, ascunse-n pliurile sufletului. E atipica, e nefireasca. E altceva. Daca vrei sa o schimbi, e pacat. Pentru ca, in lumea ei, cu zile lungi si nopti vii, cu stele cazatoare si universuri paralele toate se potrivesc perfect, iar tu esti un intrus. E una dintr-un sir de stelari care incearca sa-ti arate lumea cu inima, nu cu degetul."
mi-e dor de tine, iubite
de glasul care nu m-a atins niciodată atât de aproape
încât inima să stea uitând să bată, iar pielea să se cutremure
ascultându-te
mi-e dor de tine, iubite
aşa cum îmi e dor de dimineţile cu rouă şi păsări fericite
zburând pe un cer senin şi fericit în timp ce iubirea îşi face culcuş
în palmele tale
mi-e dor de tine, iubite
nefiresc aşa cum îmi era dor de iubire când desenam unicorni
cu privirea aşteptând ca pasul tău să se adauge încet pasului meu
de doi
mi-e dor de tine, iubite
şi mă întreb cum poate să îmi fie dor de ceva ce nu cunosc
de cineva care doar a locuit în mine fără să facă paşi din inima
mea afară
mi-e dor de tine, iubite
ca şi cum m-aş îmbrăca cu tine, în braţele tale, în privirea ta
şi mi-ar fi totuna oriunde aş merge lumea mea ar fi mereu
aproape
mi-e dor de tine, iubite
ca de sentimentul acela netrăit vreodată, dar despre care ştii deja
că poate opri pământul în loc, iar aerul tău va fi tot acolo
în inima ta
mi-e dor de clipa aia când între noi doi nu va mai fi aer
decât noi la o bătaie de inimă depărtare
Nu ştiu exact ziua. Ştiu că eram tunsă scurt, aproape băieţeşte şi mă bucuram împreună cu Anca de sala noastră mare de clasă, de dirigă şi de noii colegi care ni se păreau super. Intrasem în clasa a IX-a, iar eu şi Anca, mereu am fost împre
ună, aşa că, ne-am gândit noi să mergem şi la liceu împreună. Zis şi făcut. Logic că am şi intrat. În aceeiaşi clasă! :)
La un moment dat, printre noii colegi, care precizez că erau vreo 38 de fete şi 3 băieţi :DDD regăseam mereu un zâmbet mare, larg, plin de căldură de exuberanţă. Nu am remarcat de prima dată însă chipul. Doar zâmbetul. Nu am mai văzut până atunci un asemenea zâmbet. Liber. Zbura peste tot. Parcă nu cunoştea noţiunea de complex. Doar...era. Şi era bine să îl ştiu pe acolo. În fiecare dimineaţă îmi luam de acolo energia şi zâmbetul meu. Într-o zi însă, m-am trezit cufundată şi în chipulde unde răsărea zâmbetul. Am zâmbit. În viaţa mea nu cred că am văzut ceva mai frumos decât fata aia. Şi era colega mea. Şi ar fi trebuit să fiu invidioasă, nu? Eram la vârtsa aia când ne dorim lumea la picioare, băieţii împărţindu-ne zâmbete fugare, bujori, flori. Dar nu eram invidioasă deloc. Mă bucuram!!! Era colega mea! Anamaria mea...Ana, mea... Ana plutea mereu peste toateşi toţi. Era o ireală. Parcă avea o lume a ei în care deşi ne primea pe toţi, ea era mereu deasupra. Nimeni nu ştia însă câte ascundea Ana mea. Câte dureri. Câte tristeţi. Cum să ştie când ea râdea mereu? Noi ştiam doar că iubea. Iubea frumos. Un băiat. Şi el pe ea. Şi erau frumoşi. Şi erau ai noştri. Un cuplu perfect aş spune. Chiar şi acum, când mi-i amintesc mi se par perfecţi. Se mulau unul pe sufletul celuilalt. Nu mi-am dorit să îi ştiu vreodată altfel, dar m-am aşteptat la asta. De aia, mereu mi-am dorit pe cineva pentru ea care să i se potrivească pe suflet la fel de frumos. Mai frumos chiar. pentru că ea este frumos. Ea este sensibilitate, gingăşie şi extraordinar de mare putere!!! Dar, indiferent cât de puternică este...orice suflet are nevoie să se sprijine, să pună fruntea pe un alt suflet frumos şi să ştie că ÎN SFÂRŞIT E BINE!!!
Viaţa ei a fost mereu o tornadă într-o tornadă, dar nu s-a pierdut pe ea. A căutat oaza de linişte unde să poată să rămână şi să înveţe să fie un om frumos. Categoric şi de departe Ana mea este exemplul meu de om! Şi o iubesc! O iubesc de mor! Şi ea ştie. Şi şi eu ştiu că ea mă iubeşte. Şi aş spune eu, nimic pe lumea asta nu este mai frumos decât să ai lângă tine o bucată din adolescenţa ta, din tinereţea ta, din tine în tot acest timp...un vechi prieten care este mereu alături...un coleg d eliceu care ţi-a rămas mai mult de atât şi, să te bucuri de drumul prin viaţă alături de o prietenie minunată!
Îţi doresc o viaţă de vis şi de poveste Ana mea, unde să îţi găseşti liniştea, calea, sufletul pe care să îţi aşezi tu sufletul tău frumos şi să ştii că eşti mereu..."acasă"!
Îţi doresc să zâmbeşti mereu aşa...ca atunci, în timpul celor 14 ani, când mereu aduceai soarele cu tine draga mea şi îl dăruiai tuturor! Îţi doresc să ţi se zâmbească aşa şi îmi doresc să mi te am mereu, mereu aproape aşa cum numai noi ştim să ne fim una alteia!
Te iubesc din suflet, prietena mea dragă! Te iubesc, Ana mea...
