Blogosfera Vrancea, prin iniţiativa colegilor noştri Adrian Mangu, Dan Trofin, Mădălin Blidaru, vă invita la acţiunea “Earth Hour Vrancea”, care are loc sâmbătă, 31 martie 2012 între orele 20.30 – 21.30, în Piaţa Unirii din Focşani!
Vrâncenii sunt aşteptaţi în Piaţa Unirii din Focşani pentru a lua parte la actiunea EARTH HOUR Vrancea – “Ora Pamantului”. Cei care vor veni, ar trebui să aibă la ei o lumanare tip pastilă pentru a marca momentul. Apoi, lumânările vor fi folosite pentru a scrie “EARTH HOUR VRANCEA”, pe pavajul din Piaţa Unirii.
Întreaga acţiune, va putea fi urmărită în direct pe internet prin intermediul unei camere web.
Blogosfera Vrancea a obţinut acordul Primariei Focşani pentru a stinge iluminatul public pe bulevardele din Focşani, în instituţiile publice cât şi în Piaţa Unirii.
Mulţumim, Primăriei Focşani pentru deschiderea faţă de această acţiune, cât şi partenerilor noştri care ne sprijină în promovare : WWF România, Consiliul Judeţean al Elevilor (CJE) Vrancea, Asociaţia Potpourri, Asociaţia Focul Viu şi massmedia locală.
Ca de obicei, citind şi recitind critica sau recenziile pozitive, comentariile făcute la adresa lui Ştefan, pe o anume pagină am găsit un comentariu. Aparent banal. Al unui anume domn.
Nu e interesant cum se numeşte ci ceea ce a afirmat: "omul canta numai melodiile altora in interpretare proprie".
Probabil lipsa de cultură...nu are importanţă de care...muzicală în acest caz, teribilismul sau lipsa de obiectivitate sunt singurele care te pot face să afirmi aşa ceva legat de un artist care cântă!
Din punctul meu de vedere, prin afirmaţia respectivă, nu a făcut altceva decât să jignească întreaga industrie muzicală şi artiştii săi. De ce? Este foarte simplu.
Toate celebrităţile muzicale, ale tuturor timpurilor au cântat coverurile altora. Şi ştiţi? Nu s-a plâns nimeni de asta...Din contră. Cei care au iubit muzica şi o iubesc nu au decât de câştigat. Să auzi o melodie interpretată de atâtea voci celebre şi deosebite nu poate fi decât un privilegiu.
Ştefan, nu face altceva decât să ducă această impresionantă ştachetă mai departe. El este încă o voce exepţională pe partitura celor mai bune voci ale tuturor timpurilor!
Şi, pentru a-mi susţine afirmaţiile am să dau ca exemplu o piesă dragă mie..."April in Paris".
Melodia a fost compusă în 1932, pentru un muzical Broadway "Walk A Little Faster", de către Vernon Duke, versurile aparţinându-i lui E. Y. Harburg.
Primul care a interpretat această piesă a fost Freddie Martin, un saxofonist de excepţie care putea face magie din orice piesă. Asta, a fost să fie şi a lui. Pentru prima dată.
Piesa, a fost apoi interpretată de-a lungul timpului de către artişti incontestabili, imortalizaţi în inima mea aproape fiecare având steaua lui pe Broadway-ul meu muzical...
Aceştia sunt: Louis Armstrong, Count Basie, Bill Evans, Charlie Parker, Coleman Hawkins, Frank Sinatra, Mary Kaye Trio, Billie Holiday, Thelonious Monk, Ella Fitzgerald, Benny Goodman, Dinah Shore, Glenn Miller, Doris Day, Alex Chilton, Tommy Dorsey, Blossom Dearie, Wynton Marsalis, Sal Viviano, Dawn Upshaw.
Şi, chiar dacă ei nu au făcut decât să preia o piesă deja existentă, sub o altă formă spus...nu au făcut decât să cânte un cover, fiecare i-a dat unicitate, strălucire, farmec, magie. Fiecare artist şi-a scuturat prin timbrul şi interpretarea lor vocală puţin praf magic asupra sa, în fiecare din notele sale,...făcând-o nemuritoare prin fiecare dintre ei!
Asta a făcut Ştefan prin "My Way", de exemplu... A luat această piesă deosebită din repertoriul marilor artişti, a trecut-o prin prisma inimii, trăirilor şi emoţiilor sale şi ne-a dăruit nouă o piesă unică prin tot ceea ce este el..., iar noi îl vom recunoaşte mereu în ea.
M-am ridicat tiptil de lângă tine, am deschis larg fereastra să te sărute soarele în absenţa mea şi să te încălzească, am aruncat peste mine un halat şi am fugit în bucătărie. Am făcut ceaiul. Tu incă dormeai. Cum numai tu ştii să dormi...liniştind toate îndoielile şi lumile mele agitate. Cu braţul dezgolit deasupra păturii. Cu faţa pe jumătate înfundată în perna pe care stau desenate la întâmplare nişte margarete. Cu părul ciufulit, puţin lăsat pe obraz. Iubesc bucla aia rebelă a ta. Cârlionţii. Am să te iubesc toată viaţa mea. Voi iubi această imagine a ta, mereu. O voi duce mereu cu mine în suflet. Chiar şi după ce nu voi mai fi demult. Oricâte mări vor fi în mine, oricâte furtuni, tu mereu vei ştii să le aşezi cuminţi doar cu o privire cafenie! Eu am să mă aşez pe şezlongul tău, am să sorb încet din ceai, iar al tău îl aşez pe masă...Încă ies aburi de visare din el, iar tu eşti atât, atât de departe. Şi totuşi, inima mea, încă ştie să viseze cu tine...
în seara aceea, ca şi în multe altele,
cerul îşi va aprinde felinarele deasupra noastră
pământul va deveni o scenă de dans în doi,
iar tu, tu, te vei aşeza peste sufletul meu asemeni unei umbre frumoase
mă învălui,
te învălui,
ne învăluim în noi, cu noi şi uităm că aerul e separat
lumea e acolo. toată. cum o mai pot ţine în braţe!
în ochii tăi locuieşte liniştea şi iubirea. căldura
în ochii tăi mă pierd...alerg desculţă de mine
pe o plajă care-mi iubeşte până şi paşii,
tălpile mi le ţii pe palme, puf de păpădie
îl împrăştii în toate zările inimii tale şi zâmbeşti
în timp ce mâinile tale-mi clădesc o casă din ele
în care eu mă cuibăresc iubind iubită şi zbor
sub sărutul tău. uit numele meu. uit tot.
îmi amintesc doar să te chem încet, literă în literă
să te am pe buze izvor dimineţilor în care vei pleca
mereu să te reîntorci
în seara aceea, nu cred că voi mai vrea să mă trezesc
fără de tine alături
Măi, nu ştiu eu cum sunteţi voi au ce faceţi, dar eu am aşa o stare...de plictis, precum MO din Robotzii :))). Nimic nu îmi iese. Nici măcar cuvintele nu vor. Zici că stau lipite cu super glue de tâmple şi nu vor a ieşi nicicum...
Eu le rog: "Haideţi măi afară că e soare, e primăvară, eu vă promit că vă dau florilor!".
Ele însă..."NU şi NU! Nu vrem afară! ne e bine aici la lâncezeală intelectuală! Stăm cu capul în jos sprijinite de ceva pai din gândurile tale! Ieşi tu afară dacă e soare! ".
Ce pot să le fac? Nimic! Că şi mie mi-e o leneeeee de aia de şi aerul îl respir greu :)))! Cum i-am spus Adiţei mele..."de la o vreme am înnebunit frumos precum salcâmii :))))"...sper doar să nu îmi crească ciucuri că aia mi-ar mai lipsi :D.
Sinceră să fiu mi-e şi dor. Nu spun de cine că nu vreau să dispară. Cică dacă spui lucurile frumoase pe nume, dispar. Aşa că, lasă că e mai frumos şi mai plăcut să îl strig eu aşa uşor şi liniştit în sufletul meu. De acolo, nu poate dispărea. Că nu poate. Cum vrea să fugă, cum hopaaaa, l-am prins şi zic..."Na na...aici al meu eşti! Măcar aici stai colea potolit şi hai să visăm, să vorbim, să râdem, să citim poezii, să stai cu capul la mine în braţe şi să mă laşi să te privesc...Aici e grădina noastră secretă! Nu sună telefonul! Nu ai servici! Nimic! :)!". Din moment ce zâmbeşte, trag concluzia că e bine. Nici fugit nu se mai vrea. Să spunem că fiecare îşi permite să viseze:) şi să rămână cu visul.
Apoi, iar aş vrea să fac ceva, dar nu ştiu ce. Aşa că...mă las şi eu gândurilor. Stau şi lâncezesc ca şi ele, agăţată de un pai de vis :)!
"Toti vorbim despre existenta patriarhatului si a matriarhatului, impartind oranduirile de pe pamant, dar de fapt, femeia a condus intotdeauna lumea, indiferent cum s-au asezat lucrurile in mod oficial. Numai ca, din cand in cand, ea le lasa barbatilor iluzia ca pot decide ei, cand, de fapt, ea hotaraste tot ce e important in viata unui om.
Femeia e Alfa si Omega lumii in care traim.
Orice barbat adevarat depinde enorm in evolutia lui de femeia din viata lui. Felul in care il creste mama, felul in care il iubeste logodnica, felul in care il protejeaza si il respecta sotia il poate inalta sau cobori nu doar in ochii lumii, ci si in propriii lui ochi.
Femeia il urca, femeia il coboara.
Nu vreau sa ma laud, dar pentru mine femeia a avut intotdeauna insemnatatea pe care o merita. A fost mereu egalul meu, partenerul meu, si niciodata nu am privit-o sau tratat-o ca pe o modalitate de a ma distra. Eu in femeia de langa mine imi gasesc echilibrul si linistea.
Exista si barbati care pot sa traiasca singuri. Eu, recunosc, n-as putea concepe viata mea fara o femeie care sa imi stea alaturi. Pentru ca fericirea vine de la ea. Un gest al femeii de care iti pasa te poate face fericit sau un cuvant rostit rece, distant sau cu rautate te face sa fii trist intreaga zi. Iar un “te iubesc” auzit de la ea, de la femeia pe care o iubesti, e mai valoros decat orice avere."
Aşa cum îmi place mie să spun, în drumul nostru prin viaţă întâlnim oameni. Oameni şi oameni. De la unii, ne rămâne o privire. De la alţii un zâmbet. Însă, minunea se întâmplă când sufletul nostru este atins, deschis şi modelat de prezenţa unui om anume. Oamenii în trecerea lor prin viaţă ne ating, iar unii dintre ei ne rămân în cel mai frumos fel...ca prieteni. Bucăţi de suflet din sufletul nostru. Asta sunt prietenii. Ei ne împlinesc vise doar printr-un surâs. Ne ţin de mână şi ne cunosc sufletul pe de rost. Ne iubesc chiar şi când alţii ne desconsideră. Ne arată mereu cerul şi ne ajută paşii să meargă drept.
Dintre oamenii aceştia deosebiţi, azi, voi alege unul anume...pe Vasile. Nu întâmplător, deşi aş putea vorbi despre el în fiecare zi şi, probabil tot nu aş scrie atât de mult precum ar merita sau precum mi-aş dori eu a scrie.
Dacă ar fi să îl descriu pe Vasile, nu cred că aş reuşi. Totuşi, aş spune despre el că este asemeni unui râu frumos. Un râu plămădit din gânduri, frumuseţe, emoţii vii, trăiri, bunătate, credinţă şi iubire. Un râu care niciodată nu se umflă, niciodată nu iese din albie furios. Un râu care curge şi dăruieşte permanent...viaţă şi frumos în tot ce atinge. Un Iordan al omeniei. Asta este el. "Când faci lucrurile din suflet, simţi că un râu curge în tine, o fericire! Rumi". Totuşi, eu cred că la el e altfel. Aş scrie citatul aşa...reinventându-l pentru prietenul meu bun şi drag: "Când faci lucrurile din suflet, un râu curge din tine, ca şi o fericire!"...
Vasile nu s-a născut pentru el! Nici gând! El s-a născut pentru oameni. Nici o bucată din sufletul lui nu e pentru el. El nici nu ştie cum este să îţi pese de tine, de liniştea ta, de odihna ta, de sănătatea ta, de nopţile tale. El munceşte mereu. Dăruieşte ca să ne lase nouă moştenirea unui om absolut deosebit! Minunat! O pulbere de praf magic! A scris, a lucrat în jurnalism, în media şi a dăruit constant suflet pentru suflete, minuni scrise şi bunătate în cuvinte.
Ce aş mai putea scrie eu despre el? Că mă bucur şi mă simt binecuvântată deoarece într-o zi anume l-am cunoscut şi nu m-am mai lăsat dezlipită de inima lui frumoasă care are un ritm aparte, ca nici o alta. Sunt fericită că din atât de mulţi oameni, prieten drag îmi este el! Multe am învăţat, multe mi s-au schimbat în felul de a-mi fi şi în suflet şi frumoasă "ulcică de lut sufletesc" a modelat el din mine!
Mulţumescu-ţi moroşan drag pentru că exişti atât de frumos şi dai pământului un rost şi mai mare decât acela de a fi doar un cămin oamenilor...îl faci roditor!
pentru tine am să scriu din nou
acum, când noaptea mi se aşează pe umeri precum o atingere
aştept paşii tăi şi mă întreb cum umblă oare fluturii?!
probabil aşa cum te apropii tu de inima mea tremurând-o şi iubind-o între aripile tale de pe care ţi-ai scuturat praful
doar pentru o îmbrăţişare!
- cum ai să mai zbori iubitul meu acum?
- prin magie!
- dar ea s-a dus! s-a risipit de pe aripi!
- nu cauţi magia unde trebuie iubita mea!
m-am uitat peste tot până am ajuns în faţa privirii tale adânci
am văzut toţi licuricii sufletului meu alergând în fântâna
fiinţei tale şi strălucind în timp ce ochii tăi erau cercuri,
cercuri peste apele mele scufundate demult în tine, iubire
- magia mea eşti tu! doar cu tine pe aripi pot zbura!
şi, am înţeles cum pot umbla fluturii şi că voi scrie pentru tine
mereu, până apele vor mai fi vii cercuri, cercuri, nouă
Astăzi, te-am luat cu mine. Pur şi simplu aşa am simţit. Dintre toţi oamenii pământului, cel mai mult mi-am dorit să fi... tu! Aşa că, m-am trezit înaintea ta, dragul meu. Am stat pe marginea patului şi te-am privit de sute de ori înainte să mă pot dezlipi de acolo. M-am aplecat uşor asupra ta şi te-am sărutat pe umărul dezgolit, pe păr, pe obraz şi pe mână. Mereu am să îţi iubesc mâinile la fel de mult cum îţi iubesc sufletul. Tu ştii de ce. Ele mi-au şoptit prima dată soarele. Şi tot ele au fost cele care au devenit emoţii în locul tău. Şi m-au învăţat oarecum...să sper. Ţi-am zâmbit a mia oară şi am mers să fac cafeluţa. Cu miere cum îţi place ţie. Mi-am permis să îţi pun şi puţină vanilie. Un beţişor sărutat înainte. Nu a trebuit să te strig. Te-ai trezit şi ai venit în bucătărie. Stăteai lipit de tocul uşii şi mă priveai. Rectific. Radiai. În ochii tăi eram mai mult decât am fost sau pot crede că pot fi vreodată. E ca şi cum atunci când mă priveşti ochii tăi devin un lan întreg de flori, de viaţă, de senin, de veselie, de iubire, iar eu sunt toate şi mă pot scălda şi culege de acolo...din căpruiul cald al ochilor tăi. Ţi-am zâmbit larg. Defapt cred că inima mea zâmbeşte mereu prin mine. Mi-ai trecut mâinile în jurul mijlocului, m-ai privit din nou, ţi-ai trecut mâinile prin păr şi m-ai sărutat. Nu ştiu cum e. Ai uitat? E doar un vis! Bănuiesc însă, că este magic, pentru că eu, aşa mă simt de la o vreme. Ne-am sorbit încet unul pe altul, apoi cafelele, am luat copiii...visez să avem mulţi :)...şi am ieşit undeva la pădure. Ştii cât iubesc iarba şi copacii, apa şi păsările. Ne-am jucat cu toţii, am mâncat, ne-am ţinut de mâini în timp ce copiii chicoteau fericiţi şi ne-am iubit din priviri. Ne-am plimbat pe sub copaci şi am ales unul anume. M-am aşezat sprijinindu-mă de el cu spatele. Tu, te-ai întins ca de obicei cu capul pe genunchii mei. Am început să îţi citesc ceva. Nu are importanţă pentru că tu mă sorbeai toată. Cred că puteam să citesc şi "poze". Era totuna! Am stat aşa privindu-ne multă vreme. Ţi-am învăţat pe de rost conturul feţei, al ochilor, al braţelor, al degetelor, al mâinilor, al umerilor...Te voi recunoaşte oriunde şi oricând! Ştii asta, nu? Ne-am întors. Copiii adormiseră pe pătură. Lângă ei Zânuţa Clopoţica îi proteja de trolii cei răi din pădure. Când ne-a văzut a zâmbit, a clopoţit ceva pe limba ei şi a dispărut. Când am deschis ochii şi tu la fel. Augusta era doar adormită în braţele mele şi inima..., inima păstra un miros anume. Mâinile au început să creioneze ceva...Cred, cred că diseară şi în fiecare seară vor ştii să contureze un bărbat ca nimeni altul, alături de care voi învăţa să visez sau să trăiesc visând sau... Ce spui? Oare cum va fi? Tărâmul de Nicăieri se spune că e adevărat, iar inima nu minte..funcţionează asemeni unei busole...Tu eşti mereu nordul! Mulţumesc...
Şi, în toată nebunia şi zgomotul acela, uneori e atât de multă linişte. În drumul către casă. Fiecare o avem într-un fel sau altul. Casa este locul acela unde ne simţim în siguranţă. Poate fi un loc undeva în timp, departe, departe, o tabără la munte, un colţişor de mare sau inima cuiva. Eu sunt acasă în inima ta. Mi-e bine. Pe acolo nu sunt maşini care stau la sens giratoriu. Nici teamă. Nici frig. Nu se aud claxoane. Acolo, mă grăbesc mereu să ajung. Acolo e doar linişte, căldură şi vocea ta. Privirea ta este o mare. Fără blocuri. Fără lumini de stradă. Doar cu valuri blânde şi lampioane aninate de suflet. Cum spuneam, fiecare avem o casă şi, în toată nebunia şi zgomotul acela, uneori e atât de multă linişte. E seară vezi? S-au aprins felinarele...Mă întorc acasă!
dincolo de toate eşti tu
să nu mă întrebi de ce
dragostea nu se întreabă, ea se simte
fior pe şira spinării, în degete, în obraji până în adâncul nostru, unde locuiesc emoţiile
deschide-ţi doar pieptul şi priveşte în inima ta
undeva acolo, pe harta ei ascunsă stau cuvintele
toate cele spuse sau tăcute şi vei afla
de ce lumea mea tace doar când te vede pe tine,
de ce zboară doar la un surâs de al tău,
de ce se opreşte când mă iei de mijloc,
de ce devine poveste când mă scald în ochii tăi
sau mă strigi încet pe nume
ca şi când ai vrea să fi sigur că numele meu
va rămâne mereu acolo, un oraş al iubirii
în care vei găsi mereu drumul
către casă...
casa inimii tale!
Coborî din maşină şi se grăbi să îi deschidă şi ei portiera. Ea zâmbi copilăreşte sub eşarfă amintindu-şi de filmele acelea alb-negru, pline de romantism la care ea umplea zeci de batiste. Aşteptă. Când se deschise uşa, îndrăzni să îşi ridice puţin privirea către ochii lui. Inima începu să o ia razna. Stomacul la fel. Mai avea puţin şi roiul din sufletul ei o ridica pe sus ca pe o frunză. Respiră adânc. Îi dădu mâna şi aplecându-se puţin, ieşi. Aerul se opri. Ochii aceia căprui, calzi, jucăuşi erau tocmai acolo...în faţa ei. Obrazul lui atinse obrazul ei. Îi simţise chiar şi catifelarea şi mirosul pielii. Închise ochii preţ de câte secunde. În mintea ei se dădea un adevărat război. "Eşti un copil! Asta eşti! Da...sunt!...E atât de elegant, de frumos,de... Spune odată, că eşti în mintea ta...şi nu te aude!da, bine... de bărbat! Na! ". Ridică sprâncenele şi înghiţi uşor. Se dădu la o parte şi aşteptă ca el să închidă portiera. Îşi strecură apoi încet mâna sub braţul lui şi zâmbi. Stângaci. "Da..., continuă să o cicălească gândul. Eşti o mare bleagă. Parcă ai fi în curtea şcolii pe bancă! Mai rău chiar...Atunci erai mai...spontană!". Se încruntă. "Al naibii gând! Acum mai devine şi individual. O să ajung ca gândul să fie ceva separat de mine. ". Buzele ei începură să se mişte dintr-o parte în alta. Jucăuş. Copilăreşte. El se opri puţin şi o privi. Ea încă se lupta cu gândul. Nu remarcă. Apoi deodată, trase cu colţul ochiului o privire către el. Radia. "De ce mă priveşte oare aşa?". Se încruntă iar bâţâindu-se. El râse. Fără să vrea. Pur şi simplu. Îi venea să o ia în braţe şi să o sărute. Acolo. Era aşa de...altfel.
- Iartă-mă, dar nu am cunoscut pe nimeni ca şi tine, iar asta îmi dă...
- Bătăi de cap, completă ea zâmbind.
- Nu! Îmi umple sufletul de bucurie şi emoţii. Mă simt bine. Fericit! îi spuse el, trecându-i mâna peste obraz şi aranjându-i o şuviţă pe lângă ureche.
Ea rămase fără cuvinte. Fără gesturi. Fără gânduri. Asta o miră de-a binelea. Era o premieră pentru ea. Să facă un bărbat fericit şi să îi umple sufletul de emoţii. De regulă ea aducea doar nervi. Era stresantă cu emoţiile ei. Cu plânsul ei copilăresc. Cu muşcatul buzelor. Nu amuzantă sau frumoasă. Privindu-l, fruntea ei se însenină. Nu minţea. Strălucea tot de bună dispoziţie. Portarul le deschise uşa restaurantului. "Cât e de frumossss!!!, gândi ea, privind în jur ca şi un copil entuziasmat". Se aşezară la masa unde îi conduse chelnerul şi comandară. Când chelnerul plecă, între ei se aşternu tăcerea. Şi nici un pic de aer. Nici muzica aceea frumoasă nu se mai auzea. Privirile lor începură să strălucească. Inima le răzbătea de peste tot. O aveau în piept. În gât. În mâini. În ochi. În obraji.El înghiţi o dată greu, apoi trăgând aer în piept, scose portofelul, citi consumaţia comandată, lăsă banii plus un bacşiş considerabil şi luând-o de mână îi spuse:
- Hai să te îmbrăcăm şi să fugim de aici! Şi eu ştiu găti bine. M-aş lăsa cu încredere pe mâna ta, dar mă tem că mie nu mai îmi este foame!
Ea îşi trase boleroul peste umeri, îşi luă poşeta şi se lăsă luată de mână. Începu să râdă. Râdea şi el. Păreau a fi doi copii care chiuleau de la oră. Cei din restaurant se uitau toţi la ei, iar ei, nu puteau decât să râdă în hohote. Când ajunseră la maşină, el îi deschise portiera, o închise repede, dar atent şi intră şi el. Trânti portiera şi lăsându-se cu capul pe spătarul scaunului râse din nou. Ea făcea la fel. Apoi, întoarseră capul unul spre celălalt şi se priviră. El îşi trecu mâna uşor peste părul ei, peste sprâncenele ei, peste buze, peste bărbie şi apropiindu-se uşor o sărută. Încet. De abia îi atingea buzele. Apoi, spuse încet sprijinându-şi fruntea de fruntea ei:
- Mi-e teamă că e un vis. Că nu eşti aievea. Că o să dispari. Mi-e teamă şi să te sărut ca nu cumva să dispari. Eu, eu chiar sunt îndrăgostit de tine. De-a binelea. Şi zâmbi privind-o în ochi. Se dădu un pic mai în spate şi o privi mai bine. Ochii ei erau mari. Mult prea mari ca să fie aşa mereu. Şi îl priveau oarecum fix şi strălucitori. Draga lui era mirată. Înlemnită chiar. Iar privirea ei era umedă de lacrimi. Apoi, se întâmplă ceva cu ochii ei. Deveniră, o oglindă frumoasă. Se regăsea în ei. Regăsea defapt în ei foarte multe. Şi o anumită putere. Nu a ei. A lui. Acolo era puterea lui. Din prima clipă ştiuse asta. Şi nici măcar nu o văzuse faţa în faţă. În ochii ei vedea liniştea şi calmul. Era ca o apă adâncă, dar calmă şi caldă. Putea oricând să se adâncească în ea. Erau cei mai frumoşi ochi căprui din lume. Şi, îl priveau pe el. Cu dragoste. Se apropie din nou de ea şi o sărută. De data asta o sărută fără teamă. Ea îşi trase mâna încet de sub poşetă şi o aşeză cu grijă peste umărul lui, apoi peste părul lui. Ca şi cum, ar fi vrut să îi facă un căuş din palma ei. Ca şi cum ar fi vrut să îi arate că până şi mâinile ei îl vor bine şi iubit. El îi luă mâna în mâna lui, o apropie de buze şi o ţinu acolo câteva minute. Apoi, o puse pe pieptul lui, lângă inimă şi îi spuse:
- Te-aş putea duce să facem un picnic în parc sau în apropiere. Aş lega un lampion de creanga unui copac, aş întinde pe jos o pătură, dar mă tem că nu m-am pregătit pentru aşa ceva. Nu avem mâncare. Pe lângă asta, cu siguranţă cineva ne-ar putea reclama la poliţie şi asta nu ar da bine...Deci, ar mai fi o variantă. Însă de ea mă tem teribil de tare.
Ea îl privea surâzând la aproape fiecare literă de a lui. Era atât de frumos aşa...stângaci şi emoţionat. Era frumos oricum, dar aşa...şi-ar fi dorit să îl vadă mereu. Nu până la capătul capătului, pentru că ea nu avusese parte niciodată de asta, dar măcar un timp. Se îndrăgostea şi ea. Defapt era deja îndrăgostită. Se temea de iubire. Şi totuşi, se temea mai mult decât orice să plece. Vroia cu disperare să rămână. Să se abandoneze bărbatului acela care vorbea atât de frumos. Simţea atât de frumos. Emoţiilor. Momentului. Nu făcuse asta niciodată. Mereu şi-a interzis orice. Toată viaţa ei se rezumase la a iubi doi bărbaţi şi la a nu fi iubită de nici unul din ei. Pe primul îl ştiuse de când avea 12 ani. Fuseseră prieteni buni. Cei mai buni. Apoi, într-o zi s-a întâmplat. Un sărut. Şi, după o lungă relaţie s-au căsătorit. Practic, iubise din copilărie un om. Nu ştiuse ce înseamnă o discotecă singură. Să se îmbete măcar o dată. Să sărute un necunoscut. Să aibă o escapadă. Femeia perfectă. Cu al doilea, la fel. Avea aproape 40 de ani şi nu făcuse decât să gătească, să spele, să se gândească la probleme şi la rezolvarea lor, la servici, la casă. În toată nebunia asta, habar nu avea unde era ea. Unde fusese. Nimeni niciodată nu îi oferise o floare. Nu i-a făcut o surpriză. Nu a sărutat-o aşa. Îl privi. "La naiba! Nu am să ratez emoţiile şi sentimentul acesta pentru nimic în lume! Şi nici privirea aceea caldă! Fie ce o fi!, îşi spuse în gând". Asta da premieră! Două într-o zi. Îşi trase mâna din mâna lui, apoi, luându-i ea mâna, îşi aşeză obrazul în palma lui şi îi spuse:
- Cred că varianta cu gătitul e cea mai bună. Măcar o omletă aş vrea să mănânc. Făcută de tine. Probabil că în bucătăria ta.
Ridicându-şi privirea către el, era rândul ei să-l observe. Dacă s-ar fi văzut prin ochii lui cu câteva clipe în umră, ar fi rămas surprinsă. Era la fel. Ochii lui erau mari. Mult prea mari ca să fie aşa mereu. Şi o priveau oarecum fix şi strălucitori. Dragul ei era mirat. Înlemnit chiar. Iar privirea lui era umedă de lacrimi. Avea o privire atât de caldă, de calmă. De senină. Era ca şi o carte deschisă. Jura că prin ei îi putea vedea sufletul. Şi ce vedea era magic.
El îi sărută mâna din nou, apoi porni motorul. Ajunseră repede la el. Era o casă frumoasă. Înconjurată de copaci şi flori. Ce visase ea mereu. Părea că i-ar fi decupat toate visele şi i le-ar fi împlinit. Începând cu el. Urcară sus. O ajută să scape din nou de bolero. El scăpă de sacou şi cravată. O conduse în living şi o întrebă:
- Până mă ocup de omletă, eu am să beau un pahar de vin roşu...Tu, ce serveşti?
- O cafea!
- Cafea la 11 seara? Mai bine vin...
- Nu, cafea...Iubesc cafeaua! spuse ea zâmbindu-i. Mă face să ştiu sigur că nu visez. Îmi adoarme simţurile şi îmi lasă doar sufletul treaz...
- Cred că o să îmi fac şi eu o cafea...spuse el sărutând-o pe frunte. Se întoarse apoi şi intră în bucătărie.
Ea se răsuci de câteva ori şi privi în jur. Nici dacă ar fi decorat ea casa nu ar fi fost aşa. Începea să nu se mai mire de nimic. Poate totuşi era un vis. va vedea ea asta la dimineaţă, îşi spuse în timp ce se opri în faţa terasei. Uşile erau larg deschise, iar terasa dădea către o curte plină de copaci, culoare şi miresme. Ridică privirea şi închizând ochii, trase aer adânc în piept de câteva ori. Auzi paşii lui. Se apropie de ea şi puse ceştile de cafea pe măsuţă. Ea lăsă capul pe umăr şi privi către cer. Era înstelat, iar luna era mai mare decât oricând. Ţinea cu ea.
- Uite, ce lună frumoasă...Cea mai frumoasă pe care am văzut-o...
El era în spatele ei. Îşi înconjură mâinile pe după mijlocul ei şi spuse:
- O văd...E chiar în faţa mea! Atât de pământeană şi totuşi atât de ireală...
Îşi trase o mână de pe mijlocul ei şi îi atinse umărul.
- Atât de rotundă, de perfectă, de frumoasă...
Ea zâmbi. Ştia că niciodată nu va mai auzi acele cuvinte de la altcineva. Nici nu îşi mai dorea să le audă de la altcineva. Erau perfecte spuse doar de el. Pentru că răzbăteau de acolo, din adâncul lui...dintr-un piept de bărbat care o iubea. Se întoarse cu lacrimi în ochi şi cuibărindu-se în braţele lui îi spuse:
- Nu am să mă mai tem niciodată. Iubirea ta este căminul meu. Nu îţi cer nimic decât să nu mă laşi niciodată fără casa pe care mi-ai dăruit-o acum. Pentru ea, pot fi mereu aşa cum m-ai găsit astăzi. Nu mă voi schimba niciodată!
În timp ce pe cer luna aceea mare era cea mai frumoasă, pe o terasă, undeva pe Pământ, se năştea o alta. Mult mai pământeană. Pe care o putem avea toţi dacă înţelegem să depăşim teama şi să ne lăsăm inima mereu deschisă...
Stătea în cameră tăcut. Ea îl salută, dar el nici măcar nu părea a fi acolo. Defapt, erau ani buni de când el nu era acolo. Decât arareori. Atunci totul părea bine. Zâmbea. Îi zâmbea parcă ei. Ca altădată. Iar ea se agăţa de zâmbetul acela. Mereu. Poate acum! Poate acum va răsări din nou soarele acela în sufletele noastre. Poate va reveni. Băiatul acela stângaci care mă iubea, îmi spunea glume, mă purta peste tot cerul şi se trezea mereu zâmbind. Dar nu...soarele nu răsărea. Se adâncea şi mai mult. Se apropie de el şi ridicându-se pe vârfuri îşi puse bărbia pe umărul lui. Nici o tresărire. Nimic. Se dădu ţiva paşi în spate. I se făcu brusc frig. Până în suflet. Îngheţa încet. "Brrrrrr..." se scutură încet ca şi cum ar fi putut trece tot acel sentiment.
- Iubitule, ar trebui să vorbim...
Tăcerea se rupse pe moment. El îşi întoarse privirea. Tăia. În ochii ei. În carnea ei. În inima ei. Şi părea că nici nu îi pasă. Iar în jur erau atâtea lacrimi de sânge. Luă mecanic o ţigară din pachetul de pe noptieră. O aprinse. Ea nici nu părea acolo. Scoase un fum. Îşi plimbă limba prin gură şi uitându-se la ea spuse sec:
- Ce să vorbim? Nu e nimic de vorbit. Crezi că vorbele pot schimba ceva? Aduc înapoi? Dau?
Râse. Mai degrabă rânjea, dar ea îşi spunea doar că râde. Trase aer în piept şi mergând în faţa lui îi luă bărbia în mâinile mici. El îi ocoli ochii. Voit. Ea însă reuşi să îi găsească şi privi adânc în ei. Nimic. Nu s emai oglindea nimic în ei. Ea dispăruse demult de acolo. Atunci...îi răsări în suflet ideea..."ce căuta ea acolo?". Îi luă ţigara. O aruncă sub pantofi şi o călcă încet privindu-l.
- Sunt aici încă, să ştii. Defapt sunt aici de ani buni de zile. Şi în general sunt destul de gălăgioasă. Ciudat că nu m-ai sesizat. Sunt ca un copil. Râd şi plâng! Cu voce tare. Mă auzi? M-ai auzit vreodată? Când m-ai trezit în ultimii ani zâmbindu-mi? Când mi-ai luat mâinile în ale tale să îmi spui că va fi bine? Când m-ai trezit iubindu-mă? Ţinându-mă în braţe?
- Iar începi cu prostiile tale...Pfuaaa, se strâmbă el privind în sus.
- Nu! Iubire! Asta este! Iar dacă nu îţi convine ar trebui să îmi spui să plec sau să rămân sau să pleci sau să rămâi. E mai bine decât să stai aşa ca o plantă de ani de zile. Ca şi când viaţa nu mai are nici un drept să fie trăită frumos, fericit, liniştit! Fă ceva! Reacţionează! Ţipă la mine! Spune-mi că doar eu sunt vinovată! Că eu nu am ştiut să fiu femeia aia pe care ţi-ai dorit-o! Că am fost rece, nepăsătoare! Spune-mi că nu am fost lângă tine! Spune-mi cum să fiu...Orice, dar nu mă lăsa singură lângă tine!
- Nu eşti singură lângă tine! Eşti singură cu tine! Nu m-ai iubit niciodată! Habar nu ai ce ţi-ai dorit!
Ochii ei se umplură de lacrimi. Inima i-o luă razna. Pământul începu să se învârtă. I se făcu rău, Căută un punct de sprijin. El nici nu se clintea. Se sprijini cu mâna de perete. Şi rămase aşa câteva secunde. Ridică ochii la el.
- Pe tine! Iubirea, căldura braţelor tale, cuvintele tale, chiar şi tăcerea...Asta mi-am dorit! De aceea ţi le-am căutat mereu în toţi aceşti ani. De aceea am tânjit după ele şi am venit să îţi spun cuvinte. Dar nu cred să mai fie ceva de spus cu adevărat. Nu mai accept să îmi spui ce simt eu. Ce îmi doresc eu. Ce nu ştiu eu. La urma urmei, eu mereu ţi-am spus ce mi-aş dori. Şi, ciudat...eram soţ şi soţie. Nu trebuia să simţi şi tu cum te prelingeai din mine clipă cu clipă? De drag...De dor de tine? Ar fi trebuit, doar că acum îmi dau seama că eu nu am fost niciodată aici...şi îi puse degetul pe piept.
Apoi, sărută pieptul. Rămase cu buzele câteva minute lipite de locul acela unde ea crezuse că ar mai fi avut loc. Cândva, acolo, ea credea că acolo e căminul ei. Nu fusese niciodată nimic. Decât singurătate. Tristeţe. Tăcere. Amăgire. Crescuse în inima ei un templu fals. Acum...se năruia. Iar ea, nu mai simţea nici o vină. Se eliberase. Îl privi din nou. El îşi aprinse din nou o ţigară. Tăcea. Nici măcar nu îi atinde fruntea. Părul. Mâinile.
- Şi acum? Ai să pleci?
Ea zâmbi. Pentru prima oară vedea străinul din faţa ei. Omul lângă care stătuse atâta amar de vreme. Pentru care gătise. Visase. Pentru care vroia să fie invincibilă. O soţie perfectă. Mama copiilor lui. Miraj. Niciodată nu îl văzuse atât de clar.
- De unde? Din locul unde nu am fost niciodată? NU! Am să rămân. Dar mie. Pentru că merit. Şi pentru că şi tu meriţi, chiar dacă realizez că niciodată în aceşti ani nu te-am cunoscut! Ai în frigider supica şi puiul la cuptor, iar hainele pentru mâine sunt călcate şi puse pe spătarul scaunului în sufragerie. O dată! Atât. Atât închizi uşa de la casă. O dată. Dacă o închizi de două ori se blochează. Zâmbi şi ieşi.
Atunci, el a înţeles. Nu închisese niciodată uşa casei în toţi acei ani. Ea o închidea de fiecare dată în urma lui. Şi era mereu acolo zâmbind. Nu o remarcase niciodată. Doar azi. Şi locul acela unde ea îl sărutase luă foc. Îl ardea. Se lăsă jos lângă perete şi începu să plângă. Nici măcar nu ştia de ce. Doar plângea. Ar fi trebuit să o întâlnească acum. Atunci, erau prea tineri! Se ridică. Aprinse ţigara din nou şi privi pe fereastră. Rece. Distant. Sesiză doar...liniştea.
În ceea ce îl priveşte pe Ştefan, citatul ar putea fi reinventat: “Prietenul adevărat este acela care atunci când cântă îţi atinge inima!” şi te învaţă despre tine lucuri pe care nici măcar nu le ştiai.
Muzica, înainte de a fi artă este o formă de terapie. Atinge. Mângâie. Te ajută să depăşeşti anumite stări. Te face să zâmbeşti. Să uiţi. Uneori te ridici fără să vrei şi începi să dansezi. Când faci asta, nici măcar nu te mai simţi singur. Lumea se învârte şi ea acolo cu tine.
Ştefan a înţeles cel mai bine asta. De aceea dăruieşte tot ce are el mai bun prin muzica sa. Vrea oarecum să fie peste tot în acelaşi timp. Lângă oameni. Vrea să le zâmbească prin muzica sa. Să le întindă o mână prietenească. Să le dăruiască o bucăţică de cer. De senin. Se apropie de fiecare şi ne apropie unii de alţii prin frumuseţea sentimentului, a iubirii, a prieteniei.
La Vocea României, a fost singurul concurent care a fost acolo nu doar pentru el. Ci şi pentru cei care l-au ascultat, iar oamenii au înţeles asta. L-au simţit. A fost lângă ei. Acolo în casă. Nu dincolo de ecran…ci acolo, cu ei. A plâns. A râs. A trăit emoţii. A visat. A … dăruit o muzică minunată…ca nimeni altul. Asta nu au înţeles cei care îl combat. Că el nu a făcut nimic altceva să câştige decât să se dăruiască şi să dăruiască. Să cânte din suflet pentru miii de suflete.
Ştefan este un om frumos. Care ştie în toată nebunia să meargă pe linia sa. Să îşi păstreze echilibrul. Constanta. Bunul simţ. Umanitatea şi naturaleţea. Bineînţeles că nu va merge cum se aşteaptă alţii, pentru că numai el îşi cunoaşte paşii. Doar el ştie ce se întâmplă în lumea lui. Ce trebuie să facă. Dar, va merge frumos. De asta nu mă îndoiesc nici o clipă.
Deşi uneori mă întreb cum poate rezista să fie el însuşi în lumea aceea frumoasă şi ispititoare? De unde îşi trage puterea?! Gura de aer curat?! Constanta. Nu ştiu, dar categoric este o persoană specială care ştie că înaintea succesului contează el ca şi om. Că succesul poate avea două feţe, dar el doar una singură. Asta îmi demonstrează încă odată cât de echilibrat, matur şi responsabil este. Ca om. Şi faţă de oameni.
Nu trăieşte himera succesului, nu grăbeşte timpul, nu îi e teamă de insucces. El este doar artistul mereu pregătit să cânte. Să dăruiască. Să facă un lucru frumos şi bun prin meseria pe care şi-a ales-o din iubire faţă de muzică. Şi, probabil că acest lucru, va fi şi adevărata sa punte de lansare către succesul acela pe care i-l dorim cu toţii. Faptul că tot ce face, face din pasiune şi dragoste!
Indiferent câte controverse vor fi la adresa lui sau a clipului său, el va avea puterea nu doar să le depăşească, nu doar să înveţe din ele ci, să apară mereu cu ceva nou, ceva la care nimeni nu s-ar fi gândit, ceva care să-l propulseze din nou în lumea aceea unde toţi se întreabă, se miră şi ajung să îşi răspundă prin a-l respecta, preţui şi admira.
Este un artist complex, complet şi de mare efect! Controversat şi frumos, tocmai pentru că are curajul de a fi natural şi el însuşi.
Ştefan niciodată nu va putea rămâne în umbră, pentru că oriunde merge şi orice face aduce o rază de zâmbet şi lumină, iar lumea îl iubeşte.
Cum spuneam…Ştefan este asemeni “unui râu care dă pe dinafară de frumuseţe, emoţie, căldură şi bunătate…un râu frumos pe care emoţiile mele, ale noastre celor care îl ascultă navighează liniştit…”!”
Când iubeşti pe cineva atât de mult încât nici nu mai ştii unde începi tu şi unde se termină el sau unde începe el şi te termini tu, nu îţi doreşti altceva decât fericirea, liniştea, seninul şi binele persoanei iubite. Aşa e normal. Uneori, nici nu mai contează unde eşti tu în ecuaţia asta. Şi uneori, simţi că nu poţi face nimic, decât să laşi viaţa să se deruleze cu bine şi rău, deoarece atunci când iubeşti, nu poţi decide în locul celuilalt. Când iubeşti, trăieşti de bună voie într-o colivie, dar una care are mereu uşa deschisă. Trebuie să vezi lacrimile celuilalt. Trebuie să îi vezi căderile. Succesele. Oboseala. Neputinţa. Exuberanţa. şi trebuie să înveţi să le respecţi pe toate. Să le înlături doar...fiind, nu luând decizii. Uneori, în toată această lume nebună eşti înconjurat de multă ceaţă, neîncredere, frumuseţe orbitoare, dar trebuie să îţi cunoşti mereu reperul principal. Constanta. Echilibrul. În celălalt. Nu întotdeauna vrei. Nu întotdeauna e uşor. Nebunia e mai frumoasă decât normalitatea. Te simţi un mic zeu într-o lume pe care o credeai interzisă. Şi îţi place. Uneori, e mai bun vinul dulce şi tare decât cel sec. Dă o stare. Şi atunci, cel din colivie va trebui să stea pe tuşă. Să îşi înghită lacrimile. Deznădejdile. Disperarea. Neputinţa. Şi să creadă. În ceea ce a găsit şi a iubit prima oară la cel care tocmai a zburat într-o altă dimensiune. Ar putea zbura şi cel din colivie. Dar e mai bine ca unele lucurui să vină de la sine. Unele lecţii trebuie să le învăţăm singuri. Între timp, sufletul din colivie deschide larg fereastra şi visează strângându-şi aripile sub suflet. Departe, se văd umbre şi lumini. Una din ele e a ei. Mereu va fi. Chiar dacă din când în când, lumina păşeşte în umbră. Cea mai grea din toate însă, e lecţia încrederii şi a iubirii altuia faţă de tine. Asta, când eşti obişnuit să fi mereu singur într-o mare de oameni! Nu e aşa că tu vei fi mereu TU? Pot suporta să se schimbe natura lumii. A naturii. A lucrurilor. Un anotimp în loc de patru. Dar niciodată, niciodată nu aş putea să trăiesc ştiind că nu aş mai avea nici un reper să te găsesc pe tine, într-un alt tu...!
Cât îl iubesc eu pe Rod :)...Cum mai dansam eu pe melodiile lui şi le ascultam dimineţile pe balcon în timp ce cipcireii cântau în stejarul din faţa blocului, iar soarele strălucea timid...ca şi cum nu ar fi vrut să ne iubim aşa, din prima...ar fi lipsit farmecul. Ştiţi voi, prima dată ne zâmbim pe sub gene, apoi lipindu-ne obrazul de umăr...ne mai perpelim puţin prin parcuri mâncând seminţe şi povestind despre lumile noastre, iar apoi, vine el şi sărutul :).
Rod însă, grăbea mereu farmecul :). Parcă ajuta să sari etapele. Te umpleai de entuziasm, de bucurie, săreai în braţele soarelui, pe el îl lua cu fierbinţeli şi, uite aşa...era deja la amiază, iar eu ascultam tot Rod în balcon, doar că soarele scăpase de timiditate şi încălzea frumos. Frunzele stejarului sclipeau. Cipcireii erau mai tăcuţi şi ascunşi, iar eu mă întrebam uneori...unde e ploaia? Am uitat să spun...eu iubesc ploaia... Nu e frumos Rod. Nu e bărbatul fatal, dar e plin de suflet şi când îl asculţi...uiţi de toate relele şi îţi vine să te bâţâi non-stop. Cum spunea bunica? "Un pic mai frumos ca dracu să fie, dar să ştii că e om bun, că te respectă, te sprijină şi e acolo doar pentru tine!". Eu nu ştiu cum o fi de urât ăl' negru, dar mie toţi oamenii îmi sunt frumoşi, dacă emană din interior. Iar din Rod...curge...curge suflet! Îl iubesc...e un artist deosebit!
Hai Rod...ia fă tu soarele să încălzească un pic mai tare, că prea e timid aşa...:)!
Videoclipul lui Ştefan, "You Give me love", îl veţi putea viziona astăzi în PREMIERĂ pe ProFM.ro, după ora 17:00!
Ştefan vă aşteaptă pe cât mai mulţi să îi fiţi alături, ca să împartă cu voi bucăţi din sufletul lui, din emoţiile lui frumoase, din talentul său, din dragostea lui pentru voi, cei care i-aţi fost mereu alături şi l-aţi susţinut în tot ceea ce a făcut!
Aşa cum am mai spus, sper ca acest videoclip să fie într-un ceas bun şi să îi deschidă lui Ştef uşa către visul său cel mai frumos...să-i ridice scara către cerul acela plin de artişti renumiţi, unde şi el merită să se afle, pentru ca noi şi multe alte generaţii să ne putem bucura de talentul lui deosebit şi de muzica sa unică!
Felicitări, Ştefan...şi nu uita...între tine şi cerul acela frumos nu se află nimic decât un vis...!
Era într-o vară când noi doi ne-am întâlnit. O vară frumoasă care nu anunţa absolut nimic la răsărit. Doar prieteni, balta de la Mureş, parcul central şi...cam atât. Totuşi, s-a întâmplat. Nici acum nu înţeleg cum. Doar s-a întâmplat. Mi-ai aninat de suflet două cireşe roşii şi frumoase care încă sunt acolo...cuminţi la locul lor. Într-o vară cu 16 ani. Un inel dintr-un fir de iarbă în timp ce ploaia şiroia peste noi, iar noi stăteam ascunşi sub o pătură alergând către casă. Maci. Iarbă. Şi cuvinte. Aerul nu exista. Nu îmi amintesc să fi respirat în acele trei luni altceva decât pe tine...Ochii tăi negri şi calzi. Zâmbetul larg şi alb. Inima care părea că niciodată nu îţi mai bate calmă. Mâinile tale care mereu îmi aranjau câte o şuviţă rebelă. Privirea în care părea că sunt cel mai frumos om de pe pământ şi în care mă puteam vedea picătură cu picătură fără să mă tem că nu mă voi plăcea. Chipul tău atât de frumos...atât, atât de frumos în timp ce te întindeai pe banca din parc cu capul pe picioarele mele pierzându-te în zâmbetul meu. În ochii mei. În inima mea. În mâinile mele...căuş ţie. Nu am să uit niciodată seara aceea când ai plecat plângând. Când mi-ai rupt sufletul şi visele în milioane de bucăţi şi le-ai împrăştiat peste tot cerul vieţii mele. Le adun încă. Probabil, le voi aduna mereu, pentru că oricine intră în viaţa mea, orice aş face, mereu, ceva, acolo este gol. Lipsă. Nu e la locul lui. Şi, mereu, apari tu...Şi când te gândeşti dragul meu că nu se anunţa nimic la răsărit atunci...De câte ori ne revedem lumile noastre se cutremură. Aerul ni se opreşte în stomac. Nici unul nu mai respirăm. Între noi, după atâta amar de vreme...19 ani...nu există aer. Decât noi. Nici acum nu înţeleg cum. Doar s-a întâmplat.
Ştii însă, că mai am inelul acela din iarbă?
.......................
Îţi mai aminteşti - Ramona-Sandrina
îţi mai aminteşti
verile acelea tinere
ce se întindeau sub talpa iubirii noastre verde şi necoaptă?
ploile ascunse
sub buze calde ce ne mângâiau umerii goi potolind setea?
inelele împletite
din iarbă simplă ce ar fi trebuit să ţină o veşnicie magică,
menită mereu să fie doar
visul unei nopţi de vară?
îţi mai aminteşti
cum am plecat în lume atât de şchiopi
de suflet?
pornisem la drum fără să ştiu încotro
sau pe cine voi cunoaşte
ştiam doar că în sufletul meu locuia un alt suflet
pe care seara îl scoteam afară să privim luna
să povestim câte şi câte
dintotdeauna a fost cel mai bun prieten
am împărţit toul împreună
şi uneori...
simţeam că lumea se topeşte în mine
sau zboară
ştiam că undeva, tu...trăiai aşa ca nimeni altul
într-o altă zi, în timp ce mergeam cu seara în faţă
nu te-am mai simţit deloc în partea mea stângă
nici în gânduri,
nu mai erai nicăieri
viaţa mea părea mai goală ca niciodată
prietenul meu...plecase
sufletul meu era atât de gol
deodată însă, cineva m-a bătut pe umăr
erai tu,
iar lumea mea a început din nou să se învârtă
nu mai vreau
nu mai vreau niciodată să cobor
de pe planeta inimii tale!
Aştept de la un timp vocea ta. Aştept de la un timp să îţi cunosc privirea. Altfel. E oare atât de nefiresc să îmi doresc să mă pierd în adâncul ochilor tăi? Să ştiu forma mâinilor tale peste mâinile mele? Să îmi doresc să simt respiraţia inimii mele în inima ta? E oare atât de nefiresc să îţi simt zâmbetul alunecând în sângele meu ca şi un vin cărunt ce poate trezi lumile ascunse din sufletul unui om?
Tu, dintre toţi, îmi dăruieşti atât de mult şi atât de frumos. Doar existând. Uneori, chiar mă gândesc că tot ce contează este visul meu în care îţi ţin fruntea obosită în căuşul braţelor mele şi te mângâi încet, în timp ce tu adormi. Acolo. Sub privirea mea. Alteori, îmi spun că îmi este şi teamă să te întâlnesc dincolo de visele mele. Iar din când în când, sper, croşetând mii de vise din dantela gândurilor mele...ţie.
Aştept, de la un timp prezenţa ta. Ştiu, ştiu, că mi-o dăruieşti atât de frumos, dar o vroiam pe cea dincolo de tăcere. Undeva în noapte, te aştept cu emoţie să-mi povesteşti despre orice, despre lucrurile tale mărunte care îmi fac viaţa atât de frumoasă. Te aştept să rosteşti..., să articulezi tăcerea...aşa cum doar tu ştii să o faci. În desenele tale pe sufletul meu, viaţa are alte culori...uneori se desprind asemeni unor fâşii cu aripi şi aleargă pe tot cerul...alteori, mă desprind eu cu tălpile de pământul greu şi plutesc aşa cum niciodată nu mi-a fost dat să plutesc. În lumea noastră înlănţuită, ironia este că am toată libertatea necesară pentru a respira iubire şi zâmbet. Câteodată, mă ridici pe braţele tale să culeg stele şi-mi împleteşti coroniţe şi salbe.
Nu mi-ai atins niciodată trupul, dar mi-ai atins sufletul mai adânc decât a ştiut cineva vreodată să o facă. Nu m-ai îmbrăţişat în mătasea nopţii, dar mă ţii mai aproape de tine decât aş fi crezut că pot aparţine cuiva.
În locul acela unde eşti tu, iarba e proaspătă, florile sunt vii...nu există nici o lacrimă, nici o urmă...e un pământ tânăr şi frumos. Nimeni nu şi-a şoptit şoaptele în lacurile unde tu îţi plimbi palma încet tremurându-le şi nimeni nu a auzit vreo şoaptă de acolo.
Aştept de la un timp vocea ta. Ştiu, ştiu, că mi-o dăruieşti atât de frumos, dar vroiam să o aud acolo...unde sufletul meu tace cel mai frumos. Să-ţi spun că mă bucur? E ca şi cum aş lua cuvintelor ce oricum nu ar putea exprima niciodată!
Vreau să îţi spun cât de nefiresc te-am iubit şi te iubesc! Vreau să ştii că doar cu tine pot trăi cu adevărat. Că viaţa fără tine e doar un cadavru pe care îl plimb de ici colo. Că mor! Că mor încet! Că dacă nu ai fost tu în toţi anii aceştia mi-ar fi fost teamă să trăiesc!
Mi-e dor. De un om pe care l-am cunoscut într-o zi de vară şi pe care ea...îl recunoaşte mereu. Inima. Ai să îmi vi?...Îmi vei şopti vreodată
numele aşa cum te recunoaşte inima mea? Cum te-a cunoscut ea, demult?
Eu te aştept şi astăzi. Poate ultima oară la ţărmul acestei aşteptări. Apoi, cred că am să mă rup în milioane de bucăţi şi am să te las să plecipentru a fi fericit pe deplin. Te-am închis în mine ani de zile. Am închis dreptul nostru la fericire într-o aşteptare continuă! Dacă va fi să apari, viaţa mea se va putea împlini! Dacă va fi să apari...Mă rog să apari!
sunt femeia din umbră
nu vrei să mă rosteşti pe nume,
tare, apăsat pe fiecare literă,
aşa cum faci ori de câte ori îmi spui
că doreşti să-mi priveşti ochii
ţi-e teamă...teamă să nu calc în lumină în lumina atât de întunecată a oamenilor
ce au puterea să tragă şi peste soare
umbra ca pe o cortină grea într-un debut
cu fericire!
sunt femeia din umbră
pe care o ţii mereu în stânga ta,
să bată tare, liniştindu-te oriunde ai fi
că sunt, asemeni serilor în care îţi zâmbesc
aşezându-mi încet obrazul pe umărul tău,
apoi mâinile aranjează lumile la locul lor
trecându-ţi încet peste piept, până pe braţe
în faţa ta e o lună plină, sub fruntea mea
este spatele tău, fiecare avem
luna lui!
sunt femeia din umbră
nu-mi pasă dacă am să rămân aşa
veşnicii fără să mă strigi oamenilor
dacă-ţi sunt ţie senin şi zâmbet, aerul meu
îmi sunt ochii tăi, lumea în jurul căruia
gravitez eu fără să-mi fie teamă
de clipa în care mă voi opri
să cobor!
(nu înţelegi? umbra există doar acolo unde
este şi lumină...altfel ar fi doar întuneric!)
Măi, eu nu prea sunt fan de reclame...De obicei mi se par de prost gust, agasante sau că îţi bagă pe gât un produs lipsit de calitate...Na, asta cred eu, deşi sunt consumator al unor produse de reclamă...
Totuşi...sunt îndrăgostită lulea de o reclamă mai veche...de unde unii îmi şi spun "Hălăţel" :)))! Că deh...aşa sunt eu: "Da halatul? Halatu? Cât costă halatul? Scuuumpppp doamnă scuuumpppp! Dincolo era mai ieftin! :D"...
Pentru cei care o iubiţi pe Brigitta Szebenyi şi muzica ei catifelată...trebuie să ştiţi că Brigi, se duce la EuroCoyote!!! După Eurovision urmează Full Live la Coyote Cafe!!! - 17 martie la 23:00 la Coyote Cafe...
Dacă este să vorbim de prieteni şi oameni frumoşi, categoric, Brigitta ocup[ un loc special...Pe lângă faptul că Brigitta este un artist deosebit de talentat, cu o voce de-a dreptul îngerească, este şi un om minunat...cu atitudine şi suflet. mult suflet..Poate, de aceea, muzica ei sună cum sună...cald, puternic, sensibil şi parcă din alte timpuri...Brigitta nu e doar ea îmbrăcată în datelă...ea îşi îmbracă în dantelă întreaga ei muzică! Catifea şi dantelă scăldată în roşul inimii ei frumoase!
Succes draga mea Brigitta! Succes şi să ne încânţi multă, multă vreme cu muzica ta ireală! :-*
Spun asta, deoarece...,pentru cei care nu ştiu, Brigitta şi-a lansat primul clip alături de minunata sa trupă. Piesa a câştigat locul 3 la Festivalul Mamaia 2011.
suflete pod viu
peste bulgari albi de nea -
semne de carte.
Şi peste tot în jur era numai zăpadă. Mă simţeam atât de vinovată. Îmi dorisem iarnă! iarnă să pot alerga prin zăpadă. Să pot face îngeraşi şi oameni de zăpadă cu nasuri roşii şi fulare cărunte croşetate parcă în aşte vremuri. Iar zăpada a venit. A venit aproape fără de sfârşit. Se mutase oceanul în jurul meu. Valuri uriaşe de nea ucidea vise. Şi vieţi. Oamenii învăţau să supravieţuiască din nou. Departe de lume. Departe de civilizaţie. Prizonieri în propriile case. Iar copiii nu mai veneau. Departe, apărea câte o speranţă. Se auzea o voce străină. O rază de lumină pătrundea pe geamul pe care de câteva zile nu mai intrase decât întunericul din mijlocul nămeţilor. Şi oamenii ieşeau. Lângă roata străină a autobusului se ivise un ghiocel. Şi alţii în colţ de privire. Veneau copiii acasă. Care de pe unde. familia înseamnă că nimeni nu e singur!
În ultima vreme, am tot descoperit şi m-am tot descoperit. Încet. Fără să mă grăbesc. Fără să mai grăbesc timpul. Am luat cea mai mare temere a mea..."aceea de a te lăsa să pleci pentru totdeauna" şi am contopit-o cu mine. Cu gândurile mele. Cu inima mea. Cu tot ce sunt eu. Teama m-a cuprins, apoi m-a liniştit, apoi...a dispărut. Şi tu. Odată cu ea. Apoi, a rămas liniştea. Cea mai tăcută linişte pe care am trăit-o vreodată. Puteam să îmi văd sufletul. Stană de piatră. Şi inima. Împietrită privind în depărtare. Aşteptând. Tot aerul se oprise. Şi timpul. Nimic în jur nu mai adia. Nici măcar un pic. Pe pleoapele mele se oprise o lacrimă. Stătea aşa...cu mâna sub tâmpla tuturor aşteptărilor mele. Doar din mine. De undeva de foarte adânc. De foarte ascuns. De foarte de departe...din alte şi alte vieţi...se auzea un ecou: "priveşte mai departe în tine...mai jos...mai profund...el...nu a plecat!". Lacrima a început să tremure uşor. Un şuierat ascuţit a început să rotească pământul de sub mine. Frunzele copacilor se mişcau din nou uşor. Inima a început să te strige încet. Aşa cum face ea de obicei...când bate. E un cântec doar al tău. pentru totdeauna. Mă gândesc cum este să poţi fi un cântec în inima cuiva. Unul pe care să nu îl poţi şterge decât cu tine însăţi...Sufletul a respirat din nou emoţii. Iar restul..., restul a fost lacrimi. De bucurie. De sub bolta acelui soare de dimineaţă, am văzut apropiindu-se o siluetă frumoasă de bărbat. Zâmbea cât toate lumile mele pierdute şi regăsite la un loc. S-a oprit undeva la mijlocul drumului dintre noi şi a făcut cu mâna. A ridicat din umeri şi a făcut din noi linişte şi iubire peste cerul meu senin. În mine creştea o inimă caldă, iar în ea, în secret, un bărbat ca nimeni altul. Acum ştiu...nu mai am temeri. Când vor mai fi...o să am doar încredere în tine. Ţi-am spus vreodată? Nu?...Ei bine, te iubesc......
Stătea întinsă pe spate, cu genunchii ridicaţi, cu părul împărştiat frumos peste pernă şi desena cu mâinile un tablou imaginar peste întreg tavanul. Nu mai era alb. Era un cer şi o lume undeva departe. Stăteam în uşă şi o priveam. Sora mea. Am închis uşa încet şi m-am aruncat lângă ea. Cu degetul am început şi eu să desenez. Ea îşi întoarse capul către mine şi ochii ei căprui în care pot să jur că locuieşte toată căldura din univers începură să sclipească. De drag. Zâmbi. Apoi, se uită către desenul meu.
- Gata, am spus eu! Uite, vezi? Acolo este o căsuţă cu acoperiş din trestie, acolo un lac cu nuferi, acolo e templul unde ne punem noi rugăciunile deoparte să le ia Doamne Doamne când are timp, acolo e terasa noastră unde putem desena direct pe cer în timp ce ne sorbim cafeaua, iar acolo este el...un tip înalt cam de 1, 85, cu păr ondulat şi negru, cu ochii albaştri, puţin creol şi care cel mai important are un suflet cât tot pământul! El este acela care îţi ţine inima la loc sigur, care ţi-o scoate din când în când de acolo şi o îmbăiază în soare, în ape limpezi şi liniştite, în iubire..., multă iubire şi te înţelege ca nimeni altul!
- Numai tu poţi visa aşa draga mea! Eu nici în vis nu îl pot picta aşa, spuse ea râzând. Nu ştiu nici ce să cer. Defapt nu cred că pot să cer. Uneori am impresia că eu sunt de vină. Că defapt am tot şi sunt o mofturoasă. Şi, totuşi, dacă l-ai desenat...unde e?
- În Bali! În Bali, pe malul Oceanului Indian...Unde altundeva? Nu îl vezi? Ne face cu mâna şi precis iar vrea să ne dea băutura aia rea care lui îi place atâta...
- Şi o bem sis?
- O bem iubita...ca să îl facem fericit! Apoi, îi cerem un dulce...să ne treacă gustul ăla de la suflet.
Sora mea se întoarse către mine şi mă sărută pe frunte. Râdea. Nu cred că îşi poate închipui cineva cum râde ea. Şi eu când o ştiu pe ea râzând. Sora mea e totul pentru mine. De când am cunoscut-o nu ştiu decât să mă bucur de viaţă. A intrat în viaţa mea ca şi o gură de viaţă curată. Am zâmbit larg şi am îmbrăţişat-o. Acolo e o mare parte din lumea mea. Cea mai mare.
- Sissss...am ţipat eu!
- Da! Ce e? Ce e?
- Cafeaua noastră cu lapte s-a răcit! Am adus-o special pentru tine. E în pahar cu capac şi pai...să putem desena liniştite. Vezi? Îl pui lângă tine şi bagi doar paiul în gură, i-am spus în timp ce îi arătam cum funcţiona "planul paiul".
Ea făcu ochii mari şi apoi izbucni în râs. Eu la fel. Se lăsă pe spate şi ne luarăm de mână. Trăgeam din pai cu zgomot. Şi desenam din nou.
Sora mea e un om bun. Cel mai bun. Are o inimă în care poate intra tot universul şi parcă ar mai încăpea pe lângă. Doar că ea uneori nu se vede. Pare că e un om ca oricare. Simplu. Dar nu e aşa. Este un om deosebit. Care acceptă. Orice, doar pentru fericirea altora. De ea cred că a uitat demult. Uneori îşi aminteşte. Şi atunci e tare tristă. De regulă, când se întâmplă asta...desenăm...ca acum. Iar eu încerc mereu să îi spun că într-o zi se va vedea şi ea aşa cum o văd eu. Şi se va iubi tot la fel de mult. Acum, sora mea este în mijlocul unei păduri frumoase, pe care ea nu o poate percepe decât întunecată şi plină de umbre. Deşi, pe mine m-a dus acolo lumina şi strălucirea ei. E ca şi o stea polară pentru sufletele pierdute şi triste. Şi totuşi, ea nu se poate vedea...aşa. Într-o zi, copacii se vor da deoparte şi înăuntru va intra căldura, liniştea, marea lină, lumina şi iubirea. Şi atunci, va vedea în ce loc miraculos, magic şi minunat a stat ea până atunci...în sufletul ei!
Dar...acum...desenăm! Şi visăm! Şi, uneori ne dăm ghionturi când vedem tipi faini la tv. Mai ales de ăia care cântă divin de frumos.
Nu-mi amintesc exact când l-am "cunoscut" prima dată...Îmi amintesc însă că îl fredonam pe drum către şcoală. Apoi, în casă. În timp, a devenit un fel de a fi. Îl fredonam peste tot. Am crescut alături de muzica sa. Am învăţat să visez alături de muzica sa. Să fiu realistă uneori. Să văd alte culori şi alte dimensiuni ale vieţii şi inimii.
Însă ştiţi ce? Cel mai frumos am învăţat să iubesc prin muzica sa. Pe vremea când l-am "cunoscut" credeam în poveşti cu happy end şi cu prinţi care iubesc până la capăt. În iubiri care se termină când suntem cărunţi.
Şi, deoarece muzica este o magie, o licoare a sufletului care ne ajută să trăim frumos...muzica sa, m-a ajutat şi pe mine să cred încă în toate acele poveşti frumoase deşi viaţa poate m-a dezamăgit de multe ori.
Alături de muzica sa originală, de versurile profunde...am încercat să cresc frumos. Nu sunt încă om mare. Dacă aş fi, bănuiesc că nu aş mai crede în minuni...prefer să rămân aşa..un suflet de copil...pentru a putea încă să mai cred în frumuseţea din noi!
Şi, deoarece tot de la acest om şi suflet deosebit de sensibil, frumos şi plin de căldură şi strălucire am învăţat să spun...am să spun:
Mi-am luat sufletul în umeri şi plec...către niciunde. În locul acela de obicei nu ne aşteaptă nimeni. Doar mergi aşa...cale de o viaţă goală şi rece. Doar ele visele te mai încălzesc asemeni unei eşarfe catifelate, iar noi...ne prefacem a zâmbi culcându-ne fruntea pe un umăr plin de căldură. Nu contează că e doar muşchiul care ne creşte peste gânduri arătându-ne nordul unei luni pline. Iar lupii ce ne ies din inimă...sunt doar sunetul unei viori ce ne mai trece încă o dată arcuş peste iubire...sfârtecând-o de uitare!
In jurul datei de 15 martie, va vedea lumina tiparului Antologia internaţională COMORI DE VISE (Povesti, povestiri, amintiri pentru copii) - Armonii Culturale 2012. Lucrarea are ca si coordonatori: Stroia A. Gheorghe (Adjud, România), Bălan Cristian Petru (Chicago, SUA), Zavati-Gardner Mariana (Anglia).
In lucrare au fost selectaţi spre antologare un număr de 21 de autori, pe un palier de vârstă de la 12 la 91 de ani, şi cu profil profesional variat (jurnalisti, arhitecti, profesori de limba romana ori de limbi moderne, directori de editura, economisti, inventatori, educatori, invatatori, s.a.) dupa cum urmeaza: Balan Cristian Petru - SUA, Buica Elena - Canada, Burtea Angela - Braila, Creanga Ovidiu - Canada, Danila Andreea Maria - Alba, Ilie Sandrina Ramona - Vrancea, Stroia George-Nicolae - Vrancea, Dragnea Gabriel - Bucuresti, Druncea Emil - Fetesti, Gardner - Zavati Mariana - Anglia, Lupu Rodica Elena - Bucuresti, Marin Ionel - Focsani, Marin Nastase - Galati, Miron Speranta - Galati, Stroia Maricica - Vrancea, Mocanu Geta - Galati, Musat Stefan Radu - Bucuresti, Mutiu Ioan - Bucuresti, Roxin Daniel-Bucuresti, Selenity Aga Lucia - Brasov, Stroia A. Gheorghe - Vrancea.
Lucrarea costă 25 de lei/exemplar+taxele postale
Cei care doriti cartea, ma puteti contacta prin formularul de contact sau telefonic!
în palmele tale, sufletul meu se cuibăreşte
rădăcini de iubire
vor creşte încet, încet, în timp ce noi
vom îmbătrâni atât de frumos
cândva,
aşa cum mi-ai promis, vom scrie cărţi
şi ne vom iubi,
ne vom şopti toate nerostitele
apoi,
într-o zi de toamnă, în timp ce ea, mierla
ne va cânta, vom adormi
scuturându-ne florile şi seminţele
peste tot cerul
în nopţile cu lună plină vom dansa
iubite
şi le vom face cu mâna copiilor noştri
nu-i aşa?
eu nu am uitat
să nu uiţi nici tu ce mi-ai promis!
Eu când iubesc sau sunt rănită sunt asemeni unui mormânt. Îngrop în mine totul. Uneori doar, mai revărs pe afară asemeni unor arbuşti...crengi de muguri prin care chem lumina sau privesc cerul. Să nu uit! Să nu uit cum mor. Şi cum trăiesc. Vie.
totul este nespus de clar acum
am să cad
în mine nu ai mai rămas decât tu
şi încă baţi
fără să te pot opri vreodată
cu inima mea sunt o oglindă întoarsă pe dos
te văd în mine
peste tot şi te pot atinge
cu sufletul
ca să zbor, nu am nevoie
decât de aripile tale
să le întinzi
în timp ce ale mele se vor închide
încet în mine
ca un scrâşnet ce îmi sugrumă
tot aerul
pentru că, nu e aşa?
ţi-ai luat aripile cu tine
săpând în mine morminte
de tăceri!!!
într-o zi banală, aproape ca oricare alta mi-ai deschis pieptul
în două cu inima ta şi-ai intrat
fără să baţi la uşă,
doar ai intrat...ca şi cum acolo ai fi locuit o viaţă întreagă
sau o viaţă de alte vieţi,
iar eu, stăteam
doar atât
stăteam
apoi, sângele meu a început să curgă în toate sensurile
pe umeri mi s-au deschis petale
de aripi fără cusur,
lacrimile erau valuri blânde la marginea câmpiilor
unde macii adormeau pe obraji
sub vocea ta
doar atât
vocea ta
m-am ridicat în picioare, iar paşii noştri aveau acelaşi ritm
chiar şi zborul părea la fel
sub acelaşi senin,
iar tu îmi băteai în piept ca în melodia aceea pe care o tac
scoică la suflet mereu timpului
când tu nu mai ai
nici măcar un refren
scurt
într-o zi banală, aproape ca oricare alta mi-ai deschis pieptul
în două cu inima ta şi-ai ieşit
fără să-mi închizi inima cu inima ta,
doar ai ieşit...ca şi cum acolo ai fi murit o viaţă întreagă
sau o viaţă de alte vieţi,
iar eu, sângeram
doar atât
sângeram
în timp ce scoica aceea...te va cânta tuturor vieţilor mele
ca pe un cântec
fără sfârşit
