Povestea unei nopţi cu lună...

 (Sursa foto: internet)

Coborî din maşină şi se grăbi să îi deschidă şi ei portiera. Ea zâmbi copilăreşte sub eşarfă amintindu-şi de filmele acelea alb-negru, pline de romantism la care ea umplea zeci de batiste. Aşteptă. Când se deschise uşa, îndrăzni să îşi ridice  puţin privirea către ochii lui. Inima începu să o ia razna. Stomacul la fel. Mai avea puţin şi roiul din sufletul ei o ridica pe sus ca pe o frunză. Respiră adânc. Îi dădu mâna şi aplecându-se puţin, ieşi. Aerul se opri. Ochii aceia căprui, calzi, jucăuşi erau tocmai acolo...în faţa ei. Obrazul lui atinse obrazul ei. Îi simţise chiar şi catifelarea şi mirosul pielii. Închise ochii preţ de câte secunde. În mintea ei se dădea un adevărat război. "Eşti un copil! Asta eşti! Da...sunt!...E atât de elegant, de frumos,de... Spune odată, că eşti în mintea ta...şi nu te aude!da, bine... de bărbat! Na! ". Ridică sprâncenele şi înghiţi uşor. Se dădu la o parte şi aşteptă ca el să închidă portiera. Îşi strecură apoi încet mâna sub braţul lui şi zâmbi. Stângaci. "Da..., continuă să o cicălească gândul. Eşti o mare bleagă. Parcă ai fi în curtea şcolii pe bancă! Mai rău chiar...Atunci erai mai...spontană!". Se încruntă. "Al naibii gând! Acum mai devine şi individual. O să ajung ca gândul să fie ceva separat de mine. ". Buzele ei începură să se mişte dintr-o parte în alta. Jucăuş. Copilăreşte. El se opri puţin şi o privi. Ea încă se lupta cu gândul. Nu remarcă. Apoi deodată, trase cu colţul ochiului o privire către el. Radia. "De ce mă priveşte oare aşa?". Se încruntă iar bâţâindu-se. El râse. Fără să vrea. Pur şi simplu. Îi venea să o ia în braţe şi să o sărute. Acolo. Era aşa de...altfel.
- Iartă-mă, dar nu am cunoscut pe nimeni ca şi tine, iar asta îmi dă...
- Bătăi de cap, completă ea zâmbind.
- Nu! Îmi umple sufletul de bucurie şi emoţii. Mă simt bine. Fericit! îi spuse el, trecându-i mâna peste obraz şi aranjându-i o şuviţă pe lângă ureche.
Ea rămase fără cuvinte. Fără gesturi. Fără gânduri. Asta o miră de-a binelea. Era o premieră pentru ea. Să facă un bărbat fericit şi să îi umple sufletul de emoţii. De regulă ea aducea doar nervi. Era stresantă cu emoţiile ei. Cu plânsul ei copilăresc. Cu muşcatul buzelor. Nu amuzantă sau frumoasă. Privindu-l, fruntea ei se însenină. Nu minţea. Strălucea tot de bună dispoziţie. Portarul le deschise uşa restaurantului. "Cât e de frumossss!!!, gândi ea, privind în jur ca şi un copil entuziasmat". Se aşezară la masa unde îi conduse chelnerul şi comandară. Când chelnerul plecă, între ei se aşternu tăcerea. Şi nici un pic de aer. Nici muzica aceea frumoasă nu se mai auzea. Privirile lor începură să strălucească. Inima le răzbătea de peste tot. O aveau în piept. În gât. În mâini. În ochi. În obraji.El înghiţi o dată greu, apoi trăgând aer în piept, scose portofelul, citi consumaţia comandată, lăsă banii plus un bacşiş considerabil şi luând-o de mână îi spuse:

- Hai să te îmbrăcăm şi să fugim de aici! Şi eu ştiu găti bine. M-aş lăsa cu încredere pe mâna ta, dar mă tem că mie nu mai îmi este foame!

Ea îşi trase boleroul peste umeri, îşi luă poşeta şi se lăsă luată de mână. Începu să râdă. Râdea şi el. Păreau a fi doi copii care chiuleau de la oră. Cei din restaurant se uitau toţi la ei, iar ei, nu puteau decât să râdă în hohote. Când ajunseră la maşină, el îi deschise portiera, o închise repede, dar atent şi intră şi el. Trânti portiera şi lăsându-se cu capul pe spătarul scaunului râse din nou. Ea făcea la fel. Apoi, întoarseră capul unul spre celălalt şi se priviră. El îşi trecu mâna uşor peste părul ei, peste sprâncenele ei, peste buze, peste bărbie şi apropiindu-se uşor o sărută. Încet. De abia îi atingea buzele. Apoi, spuse încet sprijinându-şi fruntea de fruntea ei:

- Mi-e teamă că e un vis. Că nu eşti aievea. Că o să dispari. Mi-e teamă şi să te sărut ca nu cumva să dispari. Eu, eu chiar sunt îndrăgostit de tine. De-a binelea. Şi zâmbi privind-o în ochi. Se dădu un pic mai în spate şi o privi mai bine. Ochii ei erau mari. Mult prea mari ca să fie aşa mereu. Şi îl priveau oarecum fix şi strălucitori. Draga lui era mirată. Înlemnită chiar. Iar privirea ei era umedă de lacrimi. Apoi, se întâmplă ceva cu ochii ei. Deveniră, o oglindă frumoasă. Se regăsea în ei. Regăsea defapt în ei foarte multe. Şi o anumită putere. Nu a ei. A lui. Acolo era puterea lui. Din prima clipă ştiuse asta. Şi nici măcar nu o văzuse faţa în faţă. În ochii ei vedea liniştea şi calmul. Era ca o apă adâncă, dar calmă şi caldă. Putea oricând să se adâncească în ea. Erau cei mai frumoşi ochi căprui din lume. Şi, îl priveau pe el. Cu dragoste. Se apropie din nou de ea şi o sărută. De data asta o sărută fără teamă. Ea îşi trase mâna încet de sub poşetă şi o aşeză cu grijă peste umărul lui, apoi peste părul lui. Ca şi cum, ar fi vrut să îi facă un căuş din palma ei. Ca şi cum ar fi vrut să îi arate că până şi mâinile ei îl vor bine şi iubit. El îi luă mâna în mâna lui, o apropie de buze şi o ţinu acolo câteva minute. Apoi, o puse pe pieptul lui, lângă inimă şi îi spuse:

- Te-aş putea duce să facem un picnic în parc sau în apropiere. Aş lega un lampion de creanga unui copac, aş întinde pe jos o pătură, dar mă tem că nu m-am pregătit pentru aşa ceva. Nu avem mâncare. Pe lângă asta, cu siguranţă cineva ne-ar putea reclama la poliţie şi asta nu ar da bine...Deci, ar mai fi o variantă. Însă de ea mă tem teribil de tare.

Ea îl privea surâzând la aproape fiecare literă de a lui. Era atât de frumos aşa...stângaci şi emoţionat. Era frumos oricum, dar aşa...şi-ar fi dorit să îl vadă mereu. Nu până la capătul capătului, pentru că ea nu avusese parte niciodată de asta, dar măcar un timp. Se îndrăgostea şi ea. Defapt era deja îndrăgostită. Se temea de iubire. Şi totuşi, se temea mai mult decât orice să plece. Vroia cu disperare să rămână. Să se abandoneze bărbatului acela care vorbea atât de frumos. Simţea atât de frumos. Emoţiilor. Momentului. Nu făcuse asta niciodată. Mereu şi-a interzis orice. Toată viaţa ei se rezumase la a iubi doi bărbaţi şi la a nu fi iubită de nici unul din ei. Pe primul îl ştiuse de când avea 12 ani. Fuseseră prieteni buni. Cei mai buni. Apoi, într-o zi s-a întâmplat. Un sărut. Şi, după o lungă relaţie s-au căsătorit. Practic, iubise din copilărie un om. Nu ştiuse ce înseamnă o discotecă singură. Să se îmbete măcar o dată. Să sărute un necunoscut. Să aibă o escapadă. Femeia perfectă. Cu al doilea, la fel. Avea aproape 40 de ani şi nu făcuse decât să gătească, să spele, să se gândească la probleme şi la rezolvarea lor, la servici, la casă. În toată nebunia asta, habar nu avea unde era ea. Unde fusese. Nimeni niciodată nu îi oferise o floare. Nu i-a făcut o surpriză. Nu a sărutat-o aşa. Îl privi. "La naiba! Nu am să ratez emoţiile şi sentimentul acesta pentru nimic în lume! Şi nici privirea aceea caldă! Fie ce o fi!, îşi spuse în gând". Asta da premieră! Două într-o zi. Îşi trase mâna din mâna lui, apoi, luându-i ea mâna, îşi aşeză obrazul în palma lui şi îi spuse:

- Cred că varianta cu gătitul e cea mai bună. Măcar o omletă aş vrea să mănânc. Făcută de tine. Probabil că în bucătăria ta.

Ridicându-şi privirea către el, era rândul ei să-l observe. Dacă s-ar fi văzut prin ochii lui cu câteva clipe în umră, ar fi rămas surprinsă. Era la fel. Ochii lui erau mari. Mult prea mari ca să fie aşa mereu. Şi o priveau oarecum fix şi strălucitori. Dragul ei era mirat. Înlemnit chiar. Iar privirea lui era umedă de lacrimi. Avea o privire atât de caldă, de calmă. De senină. Era ca şi o carte deschisă. Jura că prin ei îi putea vedea sufletul. Şi ce vedea era magic.

El îi sărută mâna din nou, apoi porni motorul. Ajunseră repede la el. Era o casă frumoasă. Înconjurată de copaci şi flori. Ce visase ea mereu. Părea că i-ar fi decupat toate visele şi i le-ar fi împlinit. Începând cu el. Urcară sus. O ajută să scape din nou de bolero. El scăpă de sacou şi cravată. O conduse în living şi o întrebă:

- Până mă ocup de omletă, eu am să beau un pahar de vin roşu...Tu, ce serveşti?
- O cafea!
- Cafea la 11 seara? Mai bine vin...
- Nu, cafea...Iubesc cafeaua! spuse ea zâmbindu-i. Mă face să ştiu sigur că nu visez. Îmi adoarme simţurile şi îmi lasă doar sufletul treaz...
- Cred că o să îmi fac şi eu o cafea...spuse el sărutând-o pe frunte. Se întoarse apoi şi intră în bucătărie.

Ea se răsuci de câteva ori şi privi în jur. Nici dacă ar fi decorat ea casa nu ar fi fost aşa. Începea să nu se mai mire de nimic. Poate totuşi era un vis. va vedea ea asta la dimineaţă, îşi spuse în timp ce se opri în faţa terasei. Uşile erau larg deschise, iar terasa dădea către o curte plină de copaci, culoare şi miresme. Ridică privirea şi închizând ochii, trase aer adânc în piept de câteva ori. Auzi paşii lui. Se apropie de ea şi puse ceştile de cafea pe măsuţă. Ea lăsă capul pe umăr şi privi către cer. Era înstelat, iar luna era mai mare decât oricând. Ţinea cu ea.

- Uite, ce lună frumoasă...Cea mai frumoasă pe care am văzut-o...

El era în spatele ei. Îşi înconjură mâinile pe după mijlocul ei şi spuse:

- O văd...E chiar în faţa mea! Atât de pământeană şi totuşi atât de ireală...

Îşi trase o mână de pe mijlocul ei şi îi atinse umărul.

- Atât de rotundă, de perfectă, de frumoasă...

Ea zâmbi. Ştia că niciodată nu va mai auzi acele cuvinte de la altcineva. Nici nu îşi mai dorea să le audă de la altcineva. Erau perfecte spuse doar de el. Pentru că răzbăteau de acolo, din adâncul lui...dintr-un piept de bărbat care o iubea. Se întoarse cu lacrimi în ochi şi cuibărindu-se în braţele lui îi spuse:

- Nu am să mă mai tem niciodată. Iubirea ta este căminul meu. Nu îţi cer nimic decât să nu mă laşi niciodată fără casa pe care mi-ai dăruit-o acum. Pentru ea, pot fi mereu aşa cum m-ai găsit astăzi. Nu mă voi schimba niciodată!

În timp ce pe cer luna aceea mare era cea mai frumoasă, pe o terasă, undeva pe Pământ, se năştea o alta. Mult mai pământeană. Pe care o putem avea toţi dacă înţelegem să depăşim teama şi să ne lăsăm inima mereu deschisă...