(Sursa foto: internet)
În ultima vreme, am tot descoperit şi m-am tot descoperit. Încet. Fără să mă grăbesc. Fără să mai grăbesc timpul. Am luat cea mai mare temere a mea..."aceea de a te lăsa să pleci pentru totdeauna" şi am contopit-o cu mine. Cu gândurile mele. Cu inima mea. Cu tot ce sunt eu. Teama m-a cuprins, apoi m-a liniştit, apoi...a dispărut. Şi tu. Odată cu ea. Apoi, a rămas liniştea. Cea mai tăcută linişte pe care am trăit-o vreodată. Puteam să îmi văd sufletul. Stană de piatră. Şi inima. Împietrită privind în depărtare. Aşteptând. Tot aerul se oprise. Şi timpul. Nimic în jur nu mai adia. Nici măcar un pic. Pe pleoapele mele se oprise o lacrimă. Stătea aşa...cu mâna sub tâmpla tuturor aşteptărilor mele. Doar din mine. De undeva de foarte adânc. De foarte ascuns. De foarte de departe...din alte şi alte vieţi...se auzea un ecou: "priveşte mai departe în tine...mai jos...mai profund...el...nu a plecat!". Lacrima a început să tremure uşor. Un şuierat ascuţit a început să rotească pământul de sub mine. Frunzele copacilor se mişcau din nou uşor. Inima a început să te strige încet. Aşa cum face ea de obicei...când bate. E un cântec doar al tău. pentru totdeauna. Mă gândesc cum este să poţi fi un cântec în inima cuiva. Unul pe care să nu îl poţi şterge decât cu tine însăţi...Sufletul a respirat din nou emoţii. Iar restul..., restul a fost lacrimi. De bucurie. De sub bolta acelui soare de dimineaţă, am văzut apropiindu-se o siluetă frumoasă de bărbat. Zâmbea cât toate lumile mele pierdute şi regăsite la un loc. S-a oprit undeva la mijlocul drumului dintre noi şi a făcut cu mâna. A ridicat din umeri şi a făcut din noi linişte şi iubire peste cerul meu senin. În mine creştea o inimă caldă, iar în ea, în secret, un bărbat ca nimeni altul. Acum ştiu...nu mai am temeri. Când vor mai fi...o să am doar încredere în tine. Ţi-am spus vreodată? Nu?...Ei bine, te iubesc......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu