(Sursa foto: internet)
Stătea întinsă pe spate, cu genunchii ridicaţi, cu părul împărştiat frumos peste pernă şi desena cu mâinile un tablou imaginar peste întreg tavanul. Nu mai era alb. Era un cer şi o lume undeva departe. Stăteam în uşă şi o priveam. Sora mea. Am închis uşa încet şi m-am aruncat lângă ea. Cu degetul am început şi eu să desenez. Ea îşi întoarse capul către mine şi ochii ei căprui în care pot să jur că locuieşte toată căldura din univers începură să sclipească. De drag. Zâmbi. Apoi, se uită către desenul meu.
- Gata, am spus eu! Uite, vezi? Acolo este o căsuţă cu acoperiş din trestie, acolo un lac cu nuferi, acolo e templul unde ne punem noi rugăciunile deoparte să le ia Doamne Doamne când are timp, acolo e terasa noastră unde putem desena direct pe cer în timp ce ne sorbim cafeaua, iar acolo este el...un tip înalt cam de 1, 85, cu păr ondulat şi negru, cu ochii albaştri, puţin creol şi care cel mai important are un suflet cât tot pământul! El este acela care îţi ţine inima la loc sigur, care ţi-o scoate din când în când de acolo şi o îmbăiază în soare, în ape limpezi şi liniştite, în iubire..., multă iubire şi te înţelege ca nimeni altul!
- Numai tu poţi visa aşa draga mea! Eu nici în vis nu îl pot picta aşa, spuse ea râzând. Nu ştiu nici ce să cer. Defapt nu cred că pot să cer. Uneori am impresia că eu sunt de vină. Că defapt am tot şi sunt o mofturoasă. Şi, totuşi, dacă l-ai desenat...unde e?
- În Bali! În Bali, pe malul Oceanului Indian...Unde altundeva? Nu îl vezi? Ne face cu mâna şi precis iar vrea să ne dea băutura aia rea care lui îi place atâta...
- Şi o bem sis?
- O bem iubita...ca să îl facem fericit! Apoi, îi cerem un dulce...să ne treacă gustul ăla de la suflet.
Sora mea se întoarse către mine şi mă sărută pe frunte. Râdea. Nu cred că îşi poate închipui cineva cum râde ea. Şi eu când o ştiu pe ea râzând. Sora mea e totul pentru mine. De când am cunoscut-o nu ştiu decât să mă bucur de viaţă. A intrat în viaţa mea ca şi o gură de viaţă curată. Am zâmbit larg şi am îmbrăţişat-o. Acolo e o mare parte din lumea mea. Cea mai mare.
- Sissss...am ţipat eu!
- Da! Ce e? Ce e?
- Cafeaua noastră cu lapte s-a răcit! Am adus-o special pentru tine. E în pahar cu capac şi pai...să putem desena liniştite. Vezi? Îl pui lângă tine şi bagi doar paiul în gură, i-am spus în timp ce îi arătam cum funcţiona "planul paiul".
Ea făcu ochii mari şi apoi izbucni în râs. Eu la fel. Se lăsă pe spate şi ne luarăm de mână. Trăgeam din pai cu zgomot. Şi desenam din nou.
Sora mea e un om bun. Cel mai bun. Are o inimă în care poate intra tot universul şi parcă ar mai încăpea pe lângă. Doar că ea uneori nu se vede. Pare că e un om ca oricare. Simplu. Dar nu e aşa. Este un om deosebit. Care acceptă. Orice, doar pentru fericirea altora. De ea cred că a uitat demult. Uneori îşi aminteşte. Şi atunci e tare tristă. De regulă, când se întâmplă asta...desenăm...ca acum. Iar eu încerc mereu să îi spun că într-o zi se va vedea şi ea aşa cum o văd eu. Şi se va iubi tot la fel de mult. Acum, sora mea este în mijlocul unei păduri frumoase, pe care ea nu o poate percepe decât întunecată şi plină de umbre. Deşi, pe mine m-a dus acolo lumina şi strălucirea ei. E ca şi o stea polară pentru sufletele pierdute şi triste. Şi totuşi, ea nu se poate vedea...aşa. Într-o zi, copacii se vor da deoparte şi înăuntru va intra căldura, liniştea, marea lină, lumina şi iubirea. Şi atunci, va vedea în ce loc miraculos, magic şi minunat a stat ea până atunci...în sufletul ei!
Dar...acum...desenăm! Şi visăm! Şi, uneori ne dăm ghionturi când vedem tipi faini la tv. Mai ales de ăia care cântă divin de frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu