amintiri...

Stătea în cameră tăcut. Ea îl salută, dar el nici măcar nu părea a fi acolo. Defapt, erau ani buni de când el nu era acolo. Decât arareori. Atunci totul părea bine. Zâmbea. Îi zâmbea parcă ei. Ca altădată. Iar ea se agăţa de zâmbetul acela. Mereu. Poate acum! Poate acum va răsări din nou soarele acela în sufletele noastre. Poate va reveni. Băiatul acela stângaci care mă iubea, îmi spunea glume, mă purta peste tot cerul şi se trezea mereu zâmbind. Dar nu...soarele nu răsărea. Se adâncea şi mai mult. Se apropie de el şi ridicându-se pe vârfuri îşi puse bărbia pe umărul lui. Nici o tresărire. Nimic. Se dădu ţiva paşi în spate. I se făcu brusc frig. Până în suflet. Îngheţa încet. "Brrrrrr..." se scutură încet ca şi cum ar fi putut trece tot acel sentiment.

- Iubitule, ar trebui să vorbim...

Tăcerea se rupse pe moment. El îşi întoarse privirea. Tăia. În ochii ei. În carnea ei. În inima ei. Şi părea că nici nu îi pasă. Iar în jur erau atâtea lacrimi de sânge. Luă mecanic o ţigară din pachetul de pe noptieră. O aprinse. Ea nici nu părea acolo. Scoase un fum. Îşi plimbă limba prin gură şi uitându-se la ea spuse sec:

- Ce să vorbim? Nu e nimic de vorbit. Crezi că vorbele pot schimba ceva? Aduc înapoi? Dau?

Râse. Mai degrabă rânjea, dar ea îşi spunea doar că râde. Trase aer în piept şi mergând în faţa lui îi luă bărbia în mâinile mici. El îi ocoli ochii. Voit. Ea însă reuşi să îi găsească şi privi adânc în ei. Nimic. Nu s emai oglindea nimic în ei. Ea dispăruse demult de acolo. Atunci...îi răsări în suflet ideea..."ce căuta ea acolo?". Îi luă ţigara. O aruncă sub pantofi şi o călcă încet privindu-l.

- Sunt aici încă, să ştii. Defapt sunt aici de ani buni de zile. Şi în general sunt destul de gălăgioasă. Ciudat că nu m-ai sesizat. Sunt ca un copil. Râd şi plâng! Cu voce tare. Mă auzi? M-ai auzit vreodată? Când m-ai trezit în ultimii ani zâmbindu-mi? Când mi-ai luat mâinile în ale tale să îmi spui că va fi bine? Când m-ai trezit iubindu-mă? Ţinându-mă în braţe?

- Iar începi cu prostiile tale...Pfuaaa, se strâmbă el privind în sus.

- Nu! Iubire! Asta este! Iar dacă nu îţi convine ar trebui să îmi spui să plec sau să rămân sau să pleci sau să rămâi. E mai bine decât să stai aşa ca o plantă de ani de zile. Ca şi când viaţa nu mai are nici un drept să fie trăită frumos, fericit, liniştit! Fă ceva! Reacţionează! Ţipă la mine! Spune-mi că doar eu sunt vinovată! Că eu nu am ştiut să fiu femeia aia pe care ţi-ai dorit-o! Că am fost rece, nepăsătoare! Spune-mi că nu am fost lângă tine! Spune-mi cum să fiu...Orice, dar nu mă lăsa singură lângă tine!

- Nu eşti singură lângă tine! Eşti singură cu tine! Nu m-ai iubit niciodată! Habar nu ai ce ţi-ai dorit!

Ochii ei se umplură de lacrimi. Inima i-o luă razna. Pământul începu să se învârtă. I se făcu rău, Căută un punct de sprijin. El nici nu se clintea. Se sprijini cu mâna de perete. Şi rămase aşa câteva secunde. Ridică ochii la el.

- Pe tine! Iubirea, căldura braţelor tale, cuvintele tale, chiar şi tăcerea...Asta mi-am dorit! De aceea ţi le-am căutat mereu în toţi aceşti ani. De aceea am tânjit după ele şi am venit să îţi spun cuvinte. Dar nu cred să mai fie ceva de spus cu adevărat. Nu mai accept să îmi spui ce simt eu. Ce îmi doresc eu. Ce nu ştiu eu. La urma urmei, eu mereu ţi-am spus ce mi-aş dori. Şi, ciudat...eram soţ şi soţie. Nu trebuia să simţi şi tu cum te prelingeai din mine clipă cu clipă? De drag...De dor de tine? Ar fi trebuit, doar că acum îmi dau seama că eu nu am fost niciodată aici...şi îi puse degetul pe piept.

Apoi, sărută pieptul. Rămase cu buzele câteva minute lipite de locul acela unde ea crezuse că ar mai fi avut loc. Cândva, acolo, ea credea că acolo e căminul ei. Nu fusese niciodată nimic. Decât singurătate. Tristeţe. Tăcere. Amăgire. Crescuse în inima ei un templu fals. Acum...se năruia. Iar ea, nu mai simţea nici o vină. Se eliberase. Îl privi din nou. El îşi aprinse din nou o ţigară. Tăcea. Nici măcar nu îi atinde fruntea. Părul. Mâinile.

- Şi acum? Ai să pleci?

Ea zâmbi. Pentru prima oară vedea străinul din faţa ei. Omul lângă care stătuse atâta amar de vreme. Pentru care gătise. Visase. Pentru care vroia să fie invincibilă. O soţie perfectă. Mama copiilor lui. Miraj. Niciodată nu îl văzuse atât de clar.

- De unde? Din locul unde nu am fost niciodată? NU! Am să rămân. Dar mie. Pentru că merit. Şi pentru că şi tu meriţi, chiar dacă realizez că niciodată în aceşti ani nu te-am cunoscut! Ai în frigider supica şi puiul la cuptor, iar hainele pentru mâine sunt călcate şi puse pe spătarul scaunului în sufragerie. O dată! Atât. Atât închizi uşa de la casă. O dată. Dacă o închizi de două ori se blochează. Zâmbi şi ieşi.

Atunci, el a înţeles. Nu închisese niciodată uşa casei în toţi acei ani. Ea o închidea de fiecare dată în urma lui. Şi era mereu acolo zâmbind. Nu o remarcase niciodată. Doar azi. Şi locul acela unde ea îl sărutase luă foc. Îl ardea. Se lăsă jos lângă perete şi începu să plângă. Nici măcar nu ştia de ce. Doar plângea. Ar fi trebuit să o întâlnească acum. Atunci, erau prea tineri! Se ridică. Aprinse ţigara din nou şi privi pe fereastră. Rece. Distant. Sesiză doar...liniştea.