(Sursa foto: internet)
Astăzi, te-am luat cu mine. Pur şi simplu aşa am simţit. Dintre toţi oamenii pământului, cel mai mult mi-am dorit să fi... tu! Aşa că, m-am trezit înaintea ta, dragul meu. Am stat pe marginea patului şi te-am privit de sute de ori înainte să mă pot dezlipi de acolo. M-am aplecat uşor asupra ta şi te-am sărutat pe umărul dezgolit, pe păr, pe obraz şi pe mână. Mereu am să îţi iubesc mâinile la fel de mult cum îţi iubesc sufletul. Tu ştii de ce. Ele mi-au şoptit prima dată soarele. Şi tot ele au fost cele care au devenit emoţii în locul tău. Şi m-au învăţat oarecum...să sper. Ţi-am zâmbit a mia oară şi am mers să fac cafeluţa. Cu miere cum îţi place ţie. Mi-am permis să îţi pun şi puţină vanilie. Un beţişor sărutat înainte. Nu a trebuit să te strig. Te-ai trezit şi ai venit în bucătărie. Stăteai lipit de tocul uşii şi mă priveai. Rectific. Radiai. În ochii tăi eram mai mult decât am fost sau pot crede că pot fi vreodată. E ca şi cum atunci când mă priveşti ochii tăi devin un lan întreg de flori, de viaţă, de senin, de veselie, de iubire, iar eu sunt toate şi mă pot scălda şi culege de acolo...din căpruiul cald al ochilor tăi. Ţi-am zâmbit larg. Defapt cred că inima mea zâmbeşte mereu prin mine. Mi-ai trecut mâinile în jurul mijlocului, m-ai privit din nou, ţi-ai trecut mâinile prin păr şi m-ai sărutat. Nu ştiu cum e. Ai uitat? E doar un vis! Bănuiesc însă, că este magic, pentru că eu, aşa mă simt de la o vreme. Ne-am sorbit încet unul pe altul, apoi cafelele, am luat copiii...visez să avem mulţi :)...şi am ieşit undeva la pădure. Ştii cât iubesc iarba şi copacii, apa şi păsările. Ne-am jucat cu toţii, am mâncat, ne-am ţinut de mâini în timp ce copiii chicoteau fericiţi şi ne-am iubit din priviri. Ne-am plimbat pe sub copaci şi am ales unul anume. M-am aşezat sprijinindu-mă de el cu spatele. Tu, te-ai întins ca de obicei cu capul pe genunchii mei. Am început să îţi citesc ceva. Nu are importanţă pentru că tu mă sorbeai toată. Cred că puteam să citesc şi "poze". Era totuna! Am stat aşa privindu-ne multă vreme. Ţi-am învăţat pe de rost conturul feţei, al ochilor, al braţelor, al degetelor, al mâinilor, al umerilor...Te voi recunoaşte oriunde şi oricând! Ştii asta, nu? Ne-am întors. Copiii adormiseră pe pătură. Lângă ei Zânuţa Clopoţica îi proteja de trolii cei răi din pădure. Când ne-a văzut a zâmbit, a clopoţit ceva pe limba ei şi a dispărut. Când am deschis ochii şi tu la fel. Augusta era doar adormită în braţele mele şi inima..., inima păstra un miros anume. Mâinile au început să creioneze ceva...Cred, cred că diseară şi în fiecare seară vor ştii să contureze un bărbat ca nimeni altul, alături de care voi învăţa să visez sau să trăiesc visând sau... Ce spui? Oare cum va fi? Tărâmul de Nicăieri se spune că e adevărat, iar inima nu minte..funcţionează asemeni unei busole...Tu eşti mereu nordul! Mulţumesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu