asta e sunt omul din care pleacă toţi oamenii

 

azi am să visez în albastru şi roşu în sufletul meu
cum te joci tu,
cum te las eu
şi cum pleacă din mine oamenii, unul câte unul
eu nu îi opresc,
ei nu se întorc
nu cred că poţi să îţi dai seama câte morminte
închid în mine,
deschid în mine

Mă simt un port invadat de bărci şi valuri. Nu am timp să îmbătrânesc liniştit. Nu am timp să mă roadă apa, cariile sau să mă dărâme vreun tsunami. Pe mine mă dau eu singură de toţi pereţii sufletului şi nu am timp să văd dincolo de marea din mine. Prea mulţi pescăruşi, prea multe alge, prea multe scoici. Simt nevoia să mor.

simt nevoia să mor mă simt doar un ţipăt înghesuit
în tăcerea ta,
în cuvintele tale
am realizat că trebuie să mă îngrop pe mine
să poţi zbura,
să te las să zbori
nu mai am curaj cu mine, nimeni niciodată nu s-a aflat
la celălalt capăt al meu
în acest capăt de mine
să suţină puntea, să facă rotocoale de fum, un soare,
un suflet în care să mă văd clar,
un suflet în care să te vezi clar
asta e sunt omul din care pleacă toţi oamenii

un trunchi de copac pe care se încrustează numele, iubirea, lacrimile apoi...îl lasă acolo ploilor, vântului, soarelui, anilor. Ştii ce e mai rău? Că ei pleacă, iar trunchiul rămâne cu toată singurătatea lui, chiar mai singur decât înainte. Uneori, mai trece cineva, îşi plimbă palmele peste răni, zâmbeşte şi pleacă. Nimeni nu îşi înfinge rădăcinile cu adevărat alături. Nimeni nu citeşte o poezie la umbra mea.

e cineva care ştie recita la bine şi la rău până când
moartea ne va despărţi
sau viaţa ne va uni?
până şi tu doar mă citeşti şi taci
niciodată nu ai putut să mă strigi răspicat pe litere
decât când ...

când mi-ai trântit şi ultimul val peste gura de aer curat!