Când te-am văzut prima oară...

Îmi amintesc cum a fost când te-am văzut prima oară. Zâmbesc! Nu am să spun cât de departe mi-ai părut. Am să spun doar că m-am pierdut minute în şir în ochii tăi şi am visat. Apoi, m-am închis în visul meu departe de tot. Chiar şi de tine. Mă gândeam doar uneori cum eşti. Cum eşti de-adevăratelea. Apoi, mă scuturam de emoţii şi adormeam în mine. Încercam să las frigul să mă cuprindă şi mai mult. Până la amorţirea tuturor emoţiilor. Era mult mai uşor de suportat totul. Chiar şi viaţa mea. Cenuşie. Fără pic de sclipire. O apă cu acelaşi şi acelaşi curs până la nebunie. Nici nu mai ştiam ce înseamnă să tresari. Nu mai ştiam cine sunt sau dacă merit ceva. Indiferent cât de puţin. Nu mai ştiam nici să îmi dăruiesc clipe. Viaţa mea părea un câmp presărat de maci sufocaţi de ceaţă. Unul câte unul se scuturau. Până într-o seară. Când ai reapărut. Viaţa mea şi-a tras perdelele de gheaţă deoparte şi pentru prima dată după mult timp am reuşit să văd cum răsare soarele. Departe, dar soare! Al meu. Nimic din mine nu a vrut să mă mai asculte. Toate emoţiile o luaseră razna. Vroiau afară...în câmpul acela frumos, roşu aprins şi plin de culoare. În mijlocul luminii şi al căldurii. Fluturi de sentimente se ridicau din privirile mele, din inima mea şi dansau către tine. Am încercat! Dumnezeu numai ştie cât!!! Am încercat să îi prind în plasa amorţirii din nou. Să îi reînvăţ tăcerea, adormirea până la uitarea de sine, neputinţa zborului când ai aripi, dar...nu am reuşit. De câte ori te simte în preajmă, inima mea râde. Se bucură. De tine. De privirea ta. De vocea ta. Nu pot să fac nimic. De la o vreme pare total independentă de mine. Se trezeşte înaintea mea şi deschide larg fereastra către tine. Te cheamă. Adorme înaintea mea, lăsând doar luna, lumină de veghe. Uneori bate atât de tare încât am impresia că o auzi indiferent unde ai fi. O teorie a conspiraţiei. Inima mea nu mai simte ce vreau eu să simtă. Nu mai vrea să fie o piatră mie. Preferă aşa...bolnavă şi într-o aripă să zboare, să danseze, să râdă. Ia cu ea tot sângele meu şi privirea, le dă peste cap şi se preschimbă în tot ce vor ele să fie, să-ţi fie. Încep să cred că nu-mi mai aparţin. Iar asta, pentru că în acea seară am simţit cum eşti de-adevăratelea şi nu am simţit deloc teamă în a mă abandona sufletului tău. Apoi, te-am văzut. Chiar te-am văzut. Un bărbat frumos, senin, cu ochi căprui şi plini de căldură, cu un zâmbet ca al nimănui altcuiva. O bucată de cer nefiresc. Al meu. De când lumea. De pe vremea când adunam margarete în inimă în verile tinere. Poate şi mai demult de ele. Când mă ţinea Dumnezeu într-un căuş de timp, lângă inima Sa şi mă pregătea să mă trimită în lume. Ţie!
Voi fi căruntă şi voi uita poate numele meu, când şi unde m-am născut..., dar nu am să uit imaginea aceea niciodată. Pe tine! Când te-ai uitat în ochii mei şi ai zâmbit. Ai ridicat privirea şi ai zâmbit din nou. Şi lumea zâmbea şi ea toată cu tine. Imaginea ta va fi asemeni unei cărţi care mă va aduce mereu acasă...sufletului meu răsfoindu-mi toate emoţiile până la cea firească şi rotundă. Eşti într-adevăr lumina mea dragă...să nu uiţi asta. Niciodată. Doar ştiind că eşti, mie îmi va fi caldă inima de tine!
Îmi amintesc cum a fost când te-am văzut prima oară. Zâmbesc! Nu am să spun cât de departe mi-ai părut. Am să spun doar că m-am pierdut minute în şir în ochii tăi şi am visat...cu mult mai puţin din ceea ce trăiesc acum. Mulţumesc...că îmi eşti far de-a lungul anilor...chiar şi în cei care păreau demult uitaţi. Într-o zi...am să ajung acasă, iar ziua aceea poate fi doar în braţele tale. Tu eşti casa mea!