Dor de mine...

Şi, în atât de multă nelinişte, gânduri, ceţuri...parcă aş asculta o muzică plină de esenţă şi linişte. Am să mă aşez pe şezlong, am să las marea să îmi mângâie sufletul cu valurile şi brizele sale, am să las soarele să îşi aşeze razele peste faţa mea şi...am să stau doar aşa. Atât. Mi-e dor de mine. Am uitat că acasă e în sufletul meu. De la o vreme nu mai ştiu să mă regăsesc. Şi mi-e atât de dor... Dor de un suflet de om, cald ca o pâine... Unde sunt oamenii când ai nevoie de ei? De liniştea din ochii lor? Din atingerea unei mâini? De seninul unui zâmbet? De...prezenţa lor şi atât. Dar gata...Sora mea Adi a urcat până în soare pe o scară doar de ea ştiută să îmi aducă ojă cu nuanţe galbene, apoi a cules iarba câmpiilor într-o bluziţă verde să mi-o aşeze pe umeri, mi-a pus şezlongul şi...mă aşteaptă. Merg lângă ea. Acolo, mi-e atât, atât de linişte... Te iubesc, Adiţo! Te iubesc cum mă iubeşti tu atât de nepământesc şi nefiresc...Hai să facem plajă în Baliul nostru... :).