E oare atât de nefiresc?

Aştept de la un timp vocea ta. Aştept de la un timp să îţi cunosc privirea. Altfel. E oare atât de nefiresc să îmi doresc să mă pierd în adâncul ochilor tăi? Să ştiu forma mâinilor tale peste mâinile mele? Să îmi doresc să simt respiraţia inimii mele în inima ta? E oare atât de nefiresc să îţi simt zâmbetul alunecând în sângele meu ca şi un vin cărunt ce poate trezi lumile ascunse din sufletul unui om?
Tu, dintre toţi, îmi dăruieşti atât de mult şi atât de frumos. Doar existând. Uneori, chiar mă gândesc că tot ce contează este visul meu în care îţi ţin fruntea obosită în căuşul braţelor mele şi te mângâi încet, în timp ce tu adormi. Acolo. Sub privirea mea. Alteori, îmi spun că îmi este şi teamă să te întâlnesc dincolo de visele mele. Iar din când în când, sper, croşetând mii de vise din dantela gândurilor mele...ţie.
Aştept, de la un timp prezenţa ta. Ştiu, ştiu, că mi-o dăruieşti atât de frumos, dar o vroiam pe cea dincolo de tăcere. Undeva în noapte, te aştept cu emoţie să-mi povesteşti despre orice, despre lucrurile tale mărunte care îmi fac viaţa atât de frumoasă. Te aştept să rosteşti..., să articulezi tăcerea...aşa cum doar tu ştii să o faci. În desenele tale pe sufletul meu, viaţa are alte culori...uneori se desprind asemeni unor fâşii cu aripi şi aleargă pe tot cerul...alteori, mă desprind eu cu tălpile de pământul greu şi plutesc aşa cum niciodată nu mi-a fost dat să plutesc. În lumea noastră înlănţuită, ironia este că am toată libertatea necesară pentru a respira iubire şi zâmbet. Câteodată, mă ridici pe braţele tale să culeg stele şi-mi împleteşti coroniţe şi salbe.
Nu mi-ai atins niciodată trupul, dar mi-ai atins sufletul mai adânc decât a ştiut cineva vreodată să o facă. Nu m-ai îmbrăţişat în mătasea nopţii, dar mă ţii mai aproape de tine decât aş fi crezut că pot aparţine cuiva.
În locul acela unde eşti tu, iarba e proaspătă, florile sunt vii...nu există nici o lacrimă, nici o urmă...e un pământ tânăr şi frumos. Nimeni nu şi-a şoptit şoaptele în lacurile unde tu îţi plimbi palma încet tremurându-le şi nimeni nu a auzit vreo şoaptă de acolo.
Aştept de la un timp vocea ta. Ştiu, ştiu, că mi-o dăruieşti atât de frumos, dar vroiam să o aud acolo...unde sufletul meu tace cel mai frumos. Să-ţi spun că mă bucur? E ca şi cum aş lua cuvintelor ce oricum nu ar putea exprima niciodată!
Vreau să îţi spun cât de nefiresc te-am iubit şi te iubesc! Vreau să ştii că doar cu tine pot trăi cu adevărat. Că viaţa fără tine e doar un cadavru pe care îl plimb de ici colo. Că mor! Că mor încet! Că dacă nu ai fost tu în toţi anii aceştia mi-ar fi fost teamă să trăiesc!
Mi-e dor. De un om pe care l-am cunoscut într-o zi de vară şi pe care ea...îl recunoaşte mereu. Inima. Ai să îmi vi?...Îmi vei şopti vreodată numele aşa cum te recunoaşte inima mea? Cum te-a cunoscut ea, demult?
Eu te aştept şi astăzi. Poate ultima oară la ţărmul acestei aşteptări. Apoi, cred că am să mă rup în milioane de bucăţi şi am să te las să plecipentru a fi fericit pe deplin. Te-am închis în mine ani de zile. Am închis dreptul nostru la fericire într-o aşteptare continuă! Dacă va fi să apari, viaţa mea se va putea împlini! Dacă va fi să apari...Mă rog să apari!