26 mai 2012

cuibul meu de om

 (Sursa foto: internet)

un drum presărat cu atât de multe dureri
pietre peste pietre se adunau în pasul meu ţintuit pe loc parcă
de atâtea ori am smuls din mine mergând mai departe
am stat parcă fără sfârşit în ţărâna neputinţei gustând şi urlând
lunii din gândurile mele atât de sus, atât de mare, atât de pe alt cer
până când îmi ieşea inima pe gură...fără cuvinte, fără lacrimi, fără icnete
nici un om la orizont,
nici o inimă,
nici o urmă pe care să mă potrivesc
până la tine când dintr-o dată toate păreau departe şi şterse,
bucăţile se adunau, se readunau, puzzle de sentimente şi emoţii
pietrele îmi cădeau una câte una de pe glezne
şi, am învăţat că umblând poţi să zbori fără să te smulgi ţie
atâta mirare,
atâta teamă
până la iubire
când m-am dăruit ţie ca nimănui altcuiva ştiind că în sufletul tău
va fi bine

şi, cred în tine deşi te-am căutat atât de peste şapte vieţi sărate şi amare
neştiind că am să te întâlnesc vreodată, cuibul meu de om!


 

Un comentariu:

Ceasuri de mana spunea...

ai un blog super! sa o tii tot asa!