(Sursa foto: internet)
"A fost odată ca niciodată" .
Nu aşa încep şi se sfârşesc toate poveştile? Uneori pasul se opreşte la mijlocul ţărmului, pescăruşii înmărmuresc, timpul încremeneşte între pleoepele noastre, iar noi ne uităm mersul firesc. Nimeni nu ştie "de ce?". Defapt, de ce am vrea unii să ştim? De ce am vrea unii să spunem? De ce cuvintele ar avea un sens când plecăm dacă defapt toate sentimentele mari se ţin în tăceri adânci? Da... Mulţi nici nu nu vor să afle. Unii plecăm pur şi simplu, iar cineva în urma noastră trăieşte încremenirea.
Întotdeauna cineva!
Un soare amorţit pare să clipească din nou. Pescăruşii se trezesc, caruselele încep să se învârtă fără încetare. În jurul lor nori. Nori şi tăceri. Cu timpul devin obişnuinţe. Obişnuinţa cu care mergem mai departe. Şi norii. Şi tăcerea. Devenim morminte. Am mai spus-o. Oamenii sunt mormintele altor oameni. Diferenţa este că îi îngropăm de vii şi ne putem îngropa alături de ei şi pe noi. Într-o zi, deosebită sau oarecare, oamenii se trezesc din amorţire. Simt furnicături în degete. Parcă şi sângele curge altfel. Dintr-o dată lumea devine alta. Adevărul este că ea e mereu la fel. Noi ne trezim însă, din când în când. Învăţăm din nou să umblăm, să râdem, să simţim ploaia, să auzim dimineţile cum ni se strecoară sub piele până în suflet, să tresărim. Frumos... Apoi, gata. Ne tragem din nou pământul trăirii peste noi şi ne afundăm în amorţire. Totuşi, de fiecare dată murim altfel. Când o facem din iubire e cel mai frumos. Nu doare. Rămâne frumuseţea emoţiei. Speranţa. Eu cred în magie de exemplu. În magia lucrurilor simple şi frumoase. Cred că vremea magicienilor nu a trecut. Mireasma de mere coapte se simte cel mai bine acum. Şi plecarea. Şi rămânerea. Mereu se va simţi. Nu mai suntem singuri în noi. Mai e cineva acolo pentru totdeauna. Pentru asta trebuie să ne simţim fericiţi. Într-un fel, doar murind aşa, putem să ne rămânem vii pentru totdeauna. Unii nu se trezesc cu adevărat niciodată. Unii nu se trezesc cu adevărat niciodată!!! De la o vreme, eu am murit frumos. Cu mult noroc, poate pentru ultima oară.
"A fost odată ca niciodată" . Nu aşa încep şi se sfârşesc toate poveştile?
Nu aşa încep şi se sfârşesc toate poveştile? Uneori pasul se opreşte la mijlocul ţărmului, pescăruşii înmărmuresc, timpul încremeneşte între pleoepele noastre, iar noi ne uităm mersul firesc. Nimeni nu ştie "de ce?". Defapt, de ce am vrea unii să ştim? De ce am vrea unii să spunem? De ce cuvintele ar avea un sens când plecăm dacă defapt toate sentimentele mari se ţin în tăceri adânci? Da... Mulţi nici nu nu vor să afle. Unii plecăm pur şi simplu, iar cineva în urma noastră trăieşte încremenirea.
Întotdeauna cineva!
Un soare amorţit pare să clipească din nou. Pescăruşii se trezesc, caruselele încep să se învârtă fără încetare. În jurul lor nori. Nori şi tăceri. Cu timpul devin obişnuinţe. Obişnuinţa cu care mergem mai departe. Şi norii. Şi tăcerea. Devenim morminte. Am mai spus-o. Oamenii sunt mormintele altor oameni. Diferenţa este că îi îngropăm de vii şi ne putem îngropa alături de ei şi pe noi. Într-o zi, deosebită sau oarecare, oamenii se trezesc din amorţire. Simt furnicături în degete. Parcă şi sângele curge altfel. Dintr-o dată lumea devine alta. Adevărul este că ea e mereu la fel. Noi ne trezim însă, din când în când. Învăţăm din nou să umblăm, să râdem, să simţim ploaia, să auzim dimineţile cum ni se strecoară sub piele până în suflet, să tresărim. Frumos... Apoi, gata. Ne tragem din nou pământul trăirii peste noi şi ne afundăm în amorţire. Totuşi, de fiecare dată murim altfel. Când o facem din iubire e cel mai frumos. Nu doare. Rămâne frumuseţea emoţiei. Speranţa. Eu cred în magie de exemplu. În magia lucrurilor simple şi frumoase. Cred că vremea magicienilor nu a trecut. Mireasma de mere coapte se simte cel mai bine acum. Şi plecarea. Şi rămânerea. Mereu se va simţi. Nu mai suntem singuri în noi. Mai e cineva acolo pentru totdeauna. Pentru asta trebuie să ne simţim fericiţi. Într-un fel, doar murind aşa, putem să ne rămânem vii pentru totdeauna. Unii nu se trezesc cu adevărat niciodată. Unii nu se trezesc cu adevărat niciodată!!! De la o vreme, eu am murit frumos. Cu mult noroc, poate pentru ultima oară.
"A fost odată ca niciodată" . Nu aşa încep şi se sfârşesc toate poveştile?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu