31 mai 2013

Tristeţi şi gânduri în gânduri, în gânduri...

 
 (Sursa foto: internet)

Unele lucuri se repetă la nesfârşit. Iar şi iar. Îţi taie respiraţia, te strâng de gât, de suflet până uiţi să mai faci ceva. Nu mai vrei nici măcar să te revolţi. Te întrebi doar dacă vei ieşi vreodată din starea de abis în care te afunzi. Nu mai auzi pe nimeni pentru că nu mai ai pe nimeni. Cel mai rău în viaţă doare uitarea. Te întrei, te întrebi, până nu mai vrei să afli răspunsul. Unele repetări par să fie întâmplătoare, altele un blestem. Din păcate unele nu se pot schimba, iar altele nu îţi stau în putinţă. Astfel, omul se obişnuieşte până şi cu ideea de neputinţă. Noroiul. După ce te obişnuieşti cu el şi înveţi să-l simţi în fiecare dimineaţă, zi, seară şi noapte din viaţa ta...nu mai contează. Rău este când te obişnuieşti cu scufundarea în el. Există un moment în această scufundare în care dacă nu reacţionezi nu mai ieşi. Privesc în jur şi încep să nu mai ştiu cine sunt, unde am început, unde există vreo continuare sau dacă mai există. Încep să mă văd în foarte mulţi oameni. Asta e dureros. Să mergi cu tine privindu-te mereu într-o oglindă. Să îţi vezi reflexia în ochii trişti ai unei mame, ai unei femei, ai unui bătrân, ai unui tânăr care stă cu ochii pierduţi undeva în gol. Da. Sunt într-o stare în care nu mai pot mişca nimic. Nici măcar voinţa. Mi-au paralizat toate aşteptările, visele, idealurile. Strâng din pumni şi nu simt nimic. Strâng din dinţi şi nu simt nimic. Strâng din suflet şi nu mai simt nimic. E ca şi cum te-ai afla pe un drum pe care mergi din inerţie. Uneori apare o sclipire. Un om care îţi zâmbeşte. Un om care îţi întinde o mână. Un om care habar nu am din ce motiv te observă în mulţimea ce pare toată la fel. Te bucuri. Simţi că respiri. Simţi că ai putea. Întrezăreşti o speranţă. Apoi, totul se aşează din nou la loc. Mai greu. Mai insuportabil. Mai sufocant. Viaţa revine la banalitatea şi uitarea ei obişnuită. De la o vreme eşti al nimănui. Oamenii uită să te respire şi pe tine măcar puţin. Unele lucuri se repetă la nesfârşit. Iar şi iar.

 (06.12.2010, 13:08, Ramona-Sandrina)

12 comentarii:

sunshine spunea...

Cei ca tine , cei despre care scrii tu ,sunt oameni alesi de D-zeu.Alesi sa cunoasca suferinta sub toate aspectele ei. Doar asa vor intelege si vor iubi tot ce le aduce un strop de bucurie. Acesti oameni stiu sa iubeasca cel mai marunt lucru dat de D-zeu, stiu si pot indura orice le e dat sa indure.Nu stiu daca toti pot intelege DE CE li se da lor atata suferinta.Stiu insa ca ei sunt oameni puternici si cu credinta.
Aproape in fiecare dimineata imi fac timp pt a citi cateva rugaciuni .Stii cat de linistit imi simt sufletul? Sis, nu stiu daca ar intelege cineva prin cate am trecut si cat de neputincioasa ma simt in fata suferintelor parintilor mei. Nu stiu daca a fost o zi de la D-zeu sa nu ma gandesc la copiii mei si la suferinta pe care le-o provoaca tatal lor cu fiecare zi si an de nepasare.
De cate ori ma simt dezamagita de viata ,citesc o rugaciune.Ma simt mai curata sufleteste si mai puternica. Am facut multe greseli in viata mea dar niciodata nu am uitat de D-zeu si...niciodata nu am lasat lipsa banilor sa-mi intunece sufletul si mintea.
Augusta este bogatia ta, stiu ca te doare fiecare particica din fiinta ta ca nu poti sa-i oferi mai mult acum , te simti neputincioasa si nu vezi nici o portita de iesire din toata tristetea asta. Dar te asigur ca se vor duce toate, iti vei aminti cu mandrie de toate piedicile pe care, totusi, le-ai trecut. Stii cand? Peste ani, cand Augusta va creste si-ti va rasplati sacrificiile asa cum sunt eu rasplatita de copiii mei si de D-zeu. Nu sunt bogata financiar dar sufleteste...nu mi-as putea dori nici macar un strop mai mult vreodata. M-as simti vinovata .
Iti amintesti cand eram sotie de patron, cate seri ma culcam flamanda in timp ce el, patronul, petrecea cu bauturi fine si fripturi iar copiii lui mancau fasole si cartofi? Cand fiul meu a fost batut de tatal sau pt ca a cerut de mancare? Ei nu vor uita niciodata lucrurile astea asa cum nu vor uita ca le-am fost alaturi in fiecare clipa a vietii lor.Toate astea i-au facut mai puternici si i-au invatat sa aprecieze viata si tot ce le ofera ea(si bune si rele).
Iti inteleg tristetea, neputinta, starea asta de lehamite de tot .Dar stiu ca e doar o stare care va trece pana la sfarsitul zilei si maine vei fi iar aceeasi mama puternica, acelasi OM pe care il iubesc atatia OAMENI.
Curaj, sis, cineva acolo sus TE IUBESTE!

corina cretu spunea...

La multi ani! Sanatate si fericire de sarbatori!

Crengu spunea...

Ce-as putea sa-ti mai spun eu tie, domnita? As putea sa te cert, pentru ca te lasi dusa de astfel de stari si pentru ca pana nu demult erai fericita. Unde s-a dus acea bucurie, de ce traim mai mult o tristete decat o clipa de fericire?

Sa stii ca Lili are dreptate: orice s-ar intampla, nu trebuie sa uitam de Dumnezeu. El trebuie sa fie pe primul plan, pentru ca si pe celelalte sa ne fie bine.

Si-atunci cand un lucru se repeta, e poate pentru ca trebuia sa invatam ceva din el si nu am facut-o... Nu te mai increde in oameni, nu mai astepta ca bucuria sa-ti vina de la oameni, nu ei trebuie sa te traiasca, tu trebuie sa traiesti, altfel nimeni nu va face asta in locul tau...

Cine iti este aproape iti va fi oricum, oricand si oricat! Capul sus, domnita mea, stiu si stii ca poti! Uita-te bine in adancul sufletului tau! E timp de bucurie, nu de lacrimi si de triste! >:D<

Crengu spunea...

*tristete

alexander spunea...

cel mai bun lucru este uitarea. daca nu ar fi uitarea, am innebuni pe la 25 de ani. alt prieten bun in viata este buna dispozitie si umorul. si cand ai pe cineva alaturi.... cu atat mai bine. NU, nu cred ca DUMNEZEU alege niste oameni ca sa cunoasca suferinta. este o prostie grosolana. NU! nu trebuie sa suferi, dar daca viata te face sa suferi da-i un pumn in fata. scurt! trage-i o injuratura si mergi mai departe. pentru mine in astfel de momente credinta este o povara, pentru ca trebuie sa imi creez si explicatii tampite despre suferintele mele. nu, DUMNEZEU nu are treaba cu suferinta mea a ta a lui. el este si gata, punct. (SUNT CEEA CE SUNT spune chiar el dar nu il intelege multa lumea, e mai placut sa ne scarpinam crucis) restul tine de noi. hai, zambeste cu mine ca si eu sunt in noroi, dar ma misc, macar sa ma afund miscandu-ma.

pup u:)

ps frumoase poze ai mai jos.

Anonim spunea...

Draga Ramona, citesc ce ai scris si parca imi aud gandurile. Exact asa ma simt. Stiam sa iubesc si inainte de suferinta asta. Am stiut intotdeauna, Sunshine. Si stiu ca nu ma poate ajuta nimeni, nici preotul, nici psihologul, nici prietenii. Eu trebuie sa fac munca. Si daca nu pot? Atunci ce? Cum iesi din asta? Nu ma simt deloc puternica. Dimpotriva. Si am mai auzit ca poate suferinta asta e menita sa ma invete o lectie. OK. Care? Voi macar aveti copii. Eu nu mai am NIMIC. Decat iubirea mea totala pt. barbatul care m-a parasit pt. altele mai tinere, mai frumoase, mai destepte si care pot face copii sanatosi. Am fost inlocuita ca o masina stricata. Cum ramane cu juramintele " la bine si la greu"? E iubirea o lista de calitati? Pt. unii barbati se pare ca da. Eu refuz sa cred asta. Si nu pot sa accept. Si ma doare extraordinar de tare. Un prieten mi-a spus " rupe-te, vezi-ti de viata ta, nu te doare suficient de tare?" Ba da, ma doare ingrozitor dar se pare ca toleranta mea e fara limite. Nu mai am orgoliu, demnitate. Ce gandesc logic si ce simt sunt lucruri total diferite. Stiu ce trebuie sa fac si nu pot. Poate timpul ma va vindeca. Si daca nu? Imi e din ce in ce mai greu sa vreau sa traiesc. Pt. ce?

sunshine spunea...

Draga mea,am avut si eu atatea momente de renuntare si mi-am dorit de atatea ori sa dispar ca ma mir cum de nu m-a ascultat D-zeu . Ar fi fost prea usor. Dar , ajungand aici , am inteles ca a meritat toata suferinta. Cu siguranta exista cineva pe lume care sa aiba nevoie de tine . Faptul ca stii sa iubesti te face deosebita.
Am trait 19 ani langa un partener care nici nu ma vedea si pe care am reusit sa-l cunosc abia dupa ce am divortat. Am avut apoi cateva luni in care m-am intrebat cum am putut fi atat de oarba si de naiva incat sa cred ca as fi reusit sa-l fac sa ma iubeasca ? Si am gasit raspunsul : fiii mei, ei au fost menirea si salvarea mea.Si , dupa 19 ani, ma simt atat de implinita si linistita ...nu as fi crezut ca voi simti asa vreodata in viata asta agitata pe care o am. Cu atatea griji , necazuri, esecuri, neputinte ,sunt fericita.Pare un cliseu dar repet, nicio avere din lume nu m-ar fi facut fericita .Asa ma simt la fel ca majoritatea oamenilor, nici bogata, nici saraca dar impacata cu mine insumi ca fac tot ce-mi sta in putinta sa le fiu alaturi celor care au nevoie de mine.
Intotdeuna mi-am dorit sa fiu apreciata pentru ceea ce sunt nu pt cat ofer . Cei care nu au putut vedea sau intelege aspectul asta , nu au avut nici de pierdut, nici de castigat.Pur si simplu nu au avut nevoie sa aiba langa ei o persoana ca mine pentru ca nu aveau cum profita de pe urma acestei relatii.Iar cei care au ramas langa mine...Nu sunt snoaba si nici ipocrita.Dar chiar nu iubesc banul. Este adevarat ca banii intretin fericirea si ca, daca as fi avut mai multi, as fi putut implini multe vise (ale mele si ale copiilor) dar lipsurile si munca i-au facut pe fiii mei sa aprecieze fiecare banut si i-au ambitionat, au invatat sa respecte pe cei saraci si sa nu rada de oamenii cu dizabilitati sau sa-i priveasca altfel.
Nu regret nimic din ce am facut pana la 41 de ani decat faptul ca mi-am ales gresit prietenii si am avut incredere in "oameni".
In clipa cand am fost batuta de tatal copiilor mei pentru ca am insistat sa-si petreaca putin timp cu ei, am inteles ca increderea trebuie s-o ai in primul rand in tine, apoi s-o acorzi doar celor care merita. Si cum nu putem cunoaste un om nici macar intr-o viata, atunci zic eu ca trebuie sa ne traim viata doar prin propriile puteri si sa ne asumam doar meritele si greselile noastre.
Prietenul tau are dreptate, de ce iti provoci atata suferinta? De ce uiti sa traiesti SI pentru tine?Crezi ca doar daca ai copii meriti ceva frumos , meriti sa simti ca traiesti, meriti sa fii iubita? NU! Daca ai copii esti iubita mai mult si iti doresti sa traiesti atata timp cat au ei nevoie de tine, inveti sa treci prin viata fara sa aduci suferinta in suflete, copiii te fac mai intelept si mai responsabil dar, in niciun caz, nu-ti dau dreptul sa traiesti. Acest drept il castigam la nastere si nu depinde de nimeni. Este datoria noastra de oameni sa traim cat mai frumos si, daca se poate, sa devenim cat mai respectabili si sa oferim tot ce avem celor de langa noi.
Nu cred ca iti poti pune problema astfel...nimeni nu are nevoie de tine, ce rost are totul? TU ai nevoie de TINE.Iar pe drum, cu timpul, dupa multe caderi in gol, vei reusi sa prinzi o mana, intinsa tocmai ca cineva s-o gaseasca si sa intalneasca, la randul ei, mana potrivita.
Sa nu mai spui niciodata ca nu ai demnitate.Demnitatea nu ne-o poate lua nimeni, nu putem renunta la ea sub nicio forma. Este in legea firii sa ne-o pastram si sa fim OAMENI, altfel suntem pierduti.
Crezi ca acestui barbat ii pasa ? Crezi ca el stie sa iubeasca ? El este singura persoana pe care o iubeste si viata ii va intoarce toate suferintele pe care le-a provocat.
Imi spunea duhovnicul meu ,cand i-am marturisit ca tatal copiilor mei i-a parasit,sa-mi refac viata si sa traiesc in cinste pentru ca eu voi avea mereu pe cineva langa mine iar el, chiar inconjurat de multi oameni, va fi singur toata viata.Si se vede asta pe chipul lui.Cei care traiesc doar pentru ei, vor sfarsi in singuratate.
CURAJ!

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Lili, Crengu..., voi mă cunoaşteţi bine şi foarte bine. Ar trebui să ştiţi atunci şi faptul că sunt un om ca oricare altul. Am câteva atuuri totuşi pentru care mă numesc fericită şi mulţumită, dar uneori simt că am dreptul să mă bucur mai mult de viaţă. DE VIAŢA ASTA...nu de aia de dincolo, nu de cea care va veni...de asta. Vreau şi eu liniştea aia normală din viaţa unui om. Ştiţi voi care e...

Nu aştept ca Dumneze să mă iubească mai mult...o face şi aşa peste puterea mea de înţelegere. Nu aştept să mă iubească alţii mai mult, dar aştept o reacţie firească a gestului, a cuvintelor, a sentimentelor... sunt om! Am nevoie de iubire, de atingere, de cuvinte, de linişte, de om...

Atât. În rest, sunt invincibilă.
Vă mulţumesc pentru tot ce sunteţi şi pentru că mă suportaţi mai bine decât o fac eu.

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Corina, mulţumesc din suflet şi să nu uiţi că mi-ai fost de prima dată un om şi un suflet drag pentru seninătatea şi frumuseţea ta!

Sărbători Fericite şi ţie femeie minunată!

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Crengu...am uitat... fericirea este acolo. Ea este spasmul acela care mă face să văd dincolo de puterea firii şi să înţeleg că uneori inerţia poate deveni viteza luminii către fericire. Înţelegi domniţa mea? Speranţa...

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Alex...am vrut să spun ceva, dar mă tem să nu se înţeleagă greşit. Totuşi, tu eşti un suflet sensibil... la urma urmei eşti poetul meu preferat şi un prieten drag până în suflet...cred că ai înţelege exact unde încep şi mă sfârşesc când spun: atunci taci, nu mai filosofa. zâmbeşte-mi, ia-mă de mână şi lasă noroiul să şoptească o poezie. măcar aşa mai ieşim şi noi să luăm o gură de aer curat.

p.s. nu te mişca. aşteaptă. nu vreau să te afunzi.

mulţumesc...

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Anonimei...

Draga mea, uneori trebuie să trecem prin dureri şi tristeţi nebănuite pentru a ne putea cunoaşte puterea interioară.

Pentru a putea depăşi acest moiment trebuie să înveţi să crezi în tine, să te preţuieşti şi să te iubeşti. Dacă noi nu o facem, nu o va face nici alţii.
Dacă te-a părăsit pentru o altă femeie sau împlinirea unui vis personal, înseamnă că nu te-a meritat, nu te-a iubit, nu şi-a dorit să îmbătrâniţi împreună, iar faptul că a plecat, deşi acum e o mare durere şi încercare, în timp va deveni un fapt bun pentru toată lumea...ai să vezi.
Eu am învăţat că poţi iubi şi trăi fără să fi alături de persoana iubită. Iubirea se naşte, creşte şi dăinuie în suflet...
Păstrează amintirile frumoase şi învaţă să trăieşti frumos cu cele grele.

Eu cred că vei reuşi să depăşeşti acest moment. Nu e uşor şi nici nu va trece. Nu te amăgi cu asta şi nu lăsa pe nimeni să o facă. Va rămâne acolo în sufletul tău, dar va deveni suportabil, iar apoi...vei putea trăi cu tine fericită.

Draga mea, ai o mulţime de lucuri minunate pentru care să vrei să trăieşi...începe cu tine. Încet...
Apoi, merită să trăieşti pentru că viaţa oricât e de amară este o călătorie neobişnuită şi interesantă. Farmecul ei constă în faptul că niciodată nu ştii ce poate aduce ziua de mâine şi de unde poate sări iepurele!

Să nu uiţi niciodată să zâmbeşti! Zâmbetul deschide toate uşile ferecate...inclusiv cele din sufletul nostru!