Când mă simţeam tristă, abătută, debusolată, ieşeam afară. Trăgeam aer în piept şi trecea. Orice ar fi fost! Nu conta ora. Nu conta zona. Am locuit în multe zone ale oraşului şi mai multe le-am bătut cu piciorul zi de zi în timp ce o plimbam pe Augusta vorbindu-i despre zânuţe, castani, flori, păsări, oameni, parcuri, străzi. Ei îi plăcea. A iubit acest oraş ca mine. Chiar mai mult. Mereu îşi dorea să ne plimbăm serile pe afară. Niciodată nu oboseam să batem aceleaşi locuri. Pentru noi, mereu era ceva nou. Ceva frumos. Cum am spus, un oraş nu înseamnă doar politica internă, administraţia, clădirile. Înseamnă mult mai mult. Înseamnă un loc unde să te simţi acasă în orice moment. Focşaniul, a fost singurul oraş unde eu m-am simţit şi mă voi simţi mereu acasă. Nu ştiu de ce. Între mine şi Focşani este o legătură pe care eu chiar nu o pot explica. E ca şi cum ne-am cunoaşte demult şi ne-ar lega un fir nevăzut. Iubesc acest oraş. Îmi amintesc cum mergeam la piaţă cu Augusta în port bebe şi cum respiram aerul în care se învăluia miresme d etrandafiri, narcise, liliac. Cum cunoaşteam fiecare grădină de flori din curtea oamenilor. Îmi amintesc cum alerga Augusta prin parcul Bălcescu şi cum iubeşte ea acest parc unde noi am creat propriile noastre poveşti, iar ea făcut primii ei paşi. Îmi amintesc castanii cum ne ningeau cu flori. Şi cerul. Nicăieri nu am văzut cer mai frumos ziua şi mai plin de stele noaptea. Acum...plâng. Oricât aş încerca, nu îmi găsesc locul. Mi-e dor de mă sufoc de casa mea, de castanii mei, de parcurile mele, de oamenii mei dragi. Mi-e tare, tare dor de acasă... Tot încerc să respir, dar nu am aer. Aerul meu, a rămas...acolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu