uneori...

Uneori, fără un motiv anume mă întristez. Este ca şi cum peste soare dintr-o dată ar trece un nor. Neanunţat. Doar tristeţe. Alteori, înfloresc precum salcâmii. Dar atunci ştiu de ce. În mine, viaţa a sădit o sămânţă care în fiecare zi creşte tot mai frumos, tot mai senin, până într-o zi când va înflori...un copac cu rădăcini adânci de iubire. Oamenii sunt câmpii şi sunt munţi, sunt păduri şi ape adânci, iar în ei locuiesc atât de multe sentimente şi emoţii...Sunt ecouri şi tăceri, sunt ţipete şi lacrimi, iubiri şi trădări, egoism şi dăruire. Oamenii sunt o altă natură în natură! Cândva, am crezut că abisurile sunt cele mai periculoase, dar azi ştiu că nu este aşa. Acolo când ajungem vedem lumina. Ne agâţăm de ea. Ca de ultima liană ce ne poate duce acasă la noi. Acum ştiu că vârful muntelui este cel mai periculos deoarece când suntem acolo sus putem vedea şi scara pe care am urcat, dar suntem şi mai aproape de fulger. De acolo lumina poate fi orbitoare şi pasul către propria rătăcire este unul mic. Uneori, aşa ca astăzi, mă las purtată în mijlocul cuvintelor. Cumva, cumva, ele mă duc mereu la malul meu de linişte. Nici acum nu ştiu cum reuşesc să o facă. Oamenii cred că noi scriem cuvintele. Eu cred că defapt ele ne scriu pe noi.