(Sursa foto: internet)
Azi am citit despre căsnicii eşuate şi am constatat că oamenii nu vor să evalueze corect şi în favoarea lor aceste situaţii. Preferă să se lamenteze decât să ia atitudine şi sunt învăţaţi să accepte mai mult decât să lupte. De aceea, am decis să scriu din propriile experienţe. Puţini sunt aceia care ştiu că eu am două căsnicii eşuate având doar 36 de ani. Mulţi ar considera că ar trebui să mă jenez de acest fapt şi să tac. Şi extraordinar de puţini sunt cei care înţeleg că eu sunt omul care îmi asum totul şi încerc să învăţ mereu să devin un om de care să nu îmi fie ruşine nici mie, nici celor care mă iubesc!
Şi, şi mai mulţi nu ştiu că defapt eu nu am să consider niciodată că a lupta pentru propriile valori şi credinţa nu mi se pare o ruşine! Am ales să fiu mereu un exemplu frumos pentru copilul meu. Am ales să nu îmi fie ruşine când copiii mei mă vor privi în ochi peste ani şi ani de zile şi să văd în privirea lor milă şi compasiune pentru omul slab care aş fi fost! Am ales să fiu o femeie puternică pentru copiii mei! Am ales asta ca să înveţe şi ei să devină puternici în viaţă indiferent de greutăţile care le vor întâmpina în cale. Nu am dorit să vadă în mine mamă care a acceptat orice tratment doar pentru că nu a avut încredere în forţele ei proprii!
Nu voi accepta niciodată să fiu un om notoriu, lipsit de valoarea proprie şi de dreptul la propria viaţă liniştită, pentru că "am dreptul să fiu excepţional", iar asta, pentru că AŞA am ales eu să fiu! Şi aşa îmi doresc să devină copiii mei! Să ştie că fiecare om e valoros doar pentru că este şi nimeni nu merită să fie lăsat să le demonstreze contrariul: NICIODATĂ!
Eu cred că orice ruptură produce o tristeţe şi ne bulversează în totalitate felul de a fi. Ne lasă fără direcţia în care obişnuiam să mergem. Restul este relativ în funcţie de fiecare. Depinde foarte mult de caracterul nostru, de cum am fost obişnuiţi să evaluăm şi să ne auto evaluăm, de cum ştim să ne dozăm sentimentele, trăirile sau întâmplările care ne-au format de-a lungul vieţii ca persoane. Un divorţ este cu atât mai dureros deoarece, din anumite motive ai ales să trăieşti cu un om în care ai avut încrederea atât de mare, încât să îţi pui sufletul şi viaţa la dispoziţia alegerii lui. Cu prezenţa lui te-ai obişnuit zilnic. Aţi trăit împreună anumite momente, aţi rezolvat împreună anumite probleme, aspecte, aţi avut împreună un timp. Obişnuinţa pe lângă sentimente este cea care defapt te sufocă după o ruptură. Simţi că ceva nu mai este la fel. Lipseşte. Veriga e ruptă şi şti că orice ai face nu are rost să o lipeşti la loc. Orice material pe care îl coşi, după o anumită vreme se va rupe tot prin acelaşi loc. Oamenii au imensa capacitate de a se alimenta din trecut, din negativism şi de aceea, oricâtă fericire am avea, mereu vom simţi în sufletul nostru că nimic nu mai poate fi la fel. Odată spulberată încrederea, nimic nu o mai poate aduce înapoi deşi mulţi se mint că da.
În momentul în care se petrece o ruptură nu poţi să te gândeşti decât la întrebarea: "Cum s-a întâmplat? De ce? Cine este vinovat cu adevărat? Se poate oare repara?". Întrebările acestea te urmăresc zi de zi o bună perioadă de timp. te năpădesc precum buruienile. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că nu mai are rost să căutăm vinovatul ci să ne împăcăm cu o situaţie, să învăţăm să ne luăm încetul cu încetul şi să urmăm cursul natural al vieţii - cu sau fără cineva! Să ne bucurăm de ce am avut frumos împreună, să păstrăm respectul cuvenit faţă de un om alături de care am trăit, indiferent de cum a devenit între timp sau ce s-a întâmplat, să ne dorim ca viaţa să găsească o soluţie fericită pentru fiecare.
Întâlnirile de după divorţ? Nu ştiu dacă sunt benefice sau necesare. Părerea mea personală rămâne aceeiaşi. Fiecare etapă din viaţa noastră trebuie să rămână acolo unde este: trecutul în trecut, prezentul în prezent, iar viitorul în viitor. Nu cred că sunt benefice şi nici corecte mai ales când fiecare şi-a refăcut rostul în viaţă. Nu cred că o relaţie frumoasă din prezent ar trebui să stea sub semnul uneia din trecut. Chiar dacă oamenii pleacă, sufletul nostru va fi mereu cuibul în care sentimentele rămân şi se nasc! Acolo în el, mereu vom regăsi ceva pentru cineva care ne-a părăsit. Şi e normal. Şi uman. Dar consider că orice etapă din viaţa noastră trebuie încheiată atunci când se ia o decizie.
Rămâne însă ideea în care între cei doi există copii. Atunci, întâlnirile sunt oarecum necesare, iar cei doi trebuie să înţeleagă că de ei depinde fericirea şi armonia sufletească şi morală al copiilor. În acest sens, cei doi trebuie să înveţe să treacă peste propriile lor trăiri şi să pună în faţa lor copilul. Dacă ei au eşuat în ceea ce au avut, copilul nu are nici o vină şi nu ar trebui să suporte consecinţele unor oameni care nu ştiu să aibă o conversaţie frumoasă, nu ştiu să păstreze o relaţie de prietenie şi de bun simţ. Vor sau nu, părinţii trebuie să lase deoparte totul şi să rămână măcar părinţi! Căsnicia este una, relaţia părintească alta. Copiii trebuie să înveţe puterea unui exemplu frumos, iar pentru asta noi trebuie să le dăruim mereu aceste exemple, începând cu noi înşine!
Ceea ce cred eu că ar trebui să înţeleagă oamenii este că o căsnicie este o relaţie ca oricare alta, care are la bază aceleaşi valori: respectul, încrederea, sufletul, implicarea şi dacă unul din ingrediente dispare, relaţia începe să şubrezească. Dacă în acele clipe nu observăm asta la timp, relaţia se poate rupe. Aici, intervin sentimentele, iubirea...pe care căsnicia le are într-o doză mult mai mare decât alte relaţii. Dacă acestea nu mai sunt, din anumite uzuri interne ale căsniciei, atunci aceasta va rămâne doar o relaţie între doi prieteni care pot decide ori să se despartă, ori să rămână împreună până la capăt ridicând mereu fundaţii peste fundaţii ca să nu li se prăbuşească relaţia. O chestie obositoare, care va provoca frustrări, stres, neîmplinire, iar la capăt în loc să aibă strânse amintiri frumoase, vor avea doar o valiză plină de cărămizi. Şi totuşi, oamenii se încăpăţânează să facă din căsnicii şi din anii în care acestea au rezistat acte de eroism şi nu de iubire, de exemplu. Toate acestea pentru că societatea impune o moralitate falsă şi ne obligă să clădim o altă societate bazată pe o fundaţie a legii şi nu a sufletului! Societatea care se va forma astfel, va fi una şubredă deoarece e clădită pe ceva şubred şi nu va învăţa să se evalueze corect, se va subestima mereu, nu va şti să lupte pentru respectul de sine şi va accepta mereu orice tratament aplicat. Femeile vor accepta să fie tratate ca nişte marionete, bătute, puse la cratiţă şi lipsite de gradul de erspect cuvenit...deoarece societatea secolului 21 asta le învaţă ÎNCĂ arătând cu degetul către cele care luptă pentru a depăşi această stare de legumă, iar bărbaţii, vor accepta să revină mereu într-un cămin care demult nu mai este al său, unde nu se simte iubit, apreciat,respectat, deoarece aşa au fost învăţaţi...că femeia iartă şi rămâne alături, iar el poate face orice. Deşi nu ne place să recunoaştem asta, în mare parte aş şi este: ne batem joc unii de alţii şi nu acceptăm că mai sunt variante, iar la sfârşit ne plângem că viaţa noastră nu a fost ceea ce ar fi trebuit să fie. Viaţa este însă o carte în care scriem noi înşine, iar de regulă este alcătuită din alegerile pe care a trebuit să le facem pentru ca viaţa noastră să poată avea cursul firesc!
Eu sunt omul, mama, femeia care nu am acceptat niciodată un cămin în care eu nu îmi găsesc locul, în care dăruiesc fără să primesc nimic în schimb, în care să ştiu că doar voi clădi pe ceva ce deja e distrus. Eu am luptat mereu până în ultima clipă pentru relaţiile mele, dar am refuzat mereu să accept să fiu marioneta cuiva, să nu am minimul de respect faţă de mine şi să ajung în ipostaza în care nu mai ştiu cine sunt pentru că alţii s-au străduit să mă schimbe, să îmi impună sau să mă facă să cred că nu însemn nimic şi tot ce fac este prost şi rău! Eu am luptat mereu pentru fericirea celor care mi-au fost alături şi nu am avut altă pretenţie decât să fiu iubită şi apreciată: nu bogată! Iar când acestea nu au fost apreciate, când eu nu am fost apreciată pentru grija mea, pentru implicarea mea, pentru sentimentele mele şi încrederea acordată într-un moment ce se vroia a fi unul unic şi singur...am plecat!
Nu mi-a fost teamă să iau viaţa de la zero la 28 de ani şi nu mi-a fost teamă să iau viaţa de la zero la 35 de ani, având şi o fetiţă. Nu mi-a fost teamă deoarece mereu am reuşit să mă evaluez corect. AM ştiut că pot să mă bazez pe mine la bine şi la greu, iar mai mult de atât, am ştiut că hăţurile vieţii mele sunt la mine. Eu impun direcţia, nu cei care m-au părăsit! Aşa că, mi-am folosit inteligenţa, puterea sufletească, credinţa şi am mers încotro am simţit să o fac!
Consider că nimănui nu ar trebui să îi fie. Viaţa trebuie acceptată, iar lucrurile care ni se întâmplă la fel. Nu trebuie să luptăm contra curenţilor deoarece vom pierde clipe importante din viaţa noastră şi nu vom înainta deloc nici pentru noi, nici pentru copiii noştri. Că nu este uşor? Nu este! Dar viaţa nimănui nu depinde de o relaţie ci de el însuşi! ASTA trebuie să înţeleagă orice om indiferent de ceea ce îi oferă viaţa!
Mie mi-a oferit o mare surpriză. O altă şansă. Că mi-a fost teamă să accept o a treia oară? Da, mi-a fost! Am avut momente în care mi-a fost mai teamă că voi pierde decât că voi putea fi fericită cu adevărat! Mi-a fost mai teamă că voi fi din nou tratată cu nepăsare decât că voi fi apreciată! Mi-a fost teamă mai tare că încrederea mea va fi din nou călcată în picioare decât că îmi va fi preţuită! Apoi, m-am gândit că şi persoana care mi-a oferit şansa este în aceeiaşi situaţie oferind. Atunci am înţeles din nou că niciodată nu vei putea şti cu adevărat ce poate aduce viaţa dacă nu încerci şi nu oferi şansa ca ea să îţi înşele temerile şi să recompenseze ceea ce cândva nu ai ştiut doza corect :)! Decât să trăieşti mereu cu teama că vei fi din nou înşelat, rănit, părăsit, mai bine inspiri viaţa în piept şi înveţi să trăieşti propriile alegeri scriind emreu o filă neaşteptată în cartea ta proprie! Să stai o vreme în genunchi, să plângi, să urli, să suferi este bine. Este necesar să scormonim în noi, să ne bălăcim în propriile tristeţi, deoarece asta ne ajută să ne regăsim, DAR trebuie să învăţăm să nu stăm aşa prea mult, deoarece aş cum spun eu viaţa este făcută să o trăieşti, nu să o mori pentru că la un moment dat te-ai simţit cel mai nefericit om din lume!
Trebuie să dăm vieţii şanse mereu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu