ştiu că în fiece noapte apele dau năvală şi mă cuprind, mă strâng de gât, îmi intră în nas, în gură, în ochi, iar eu stau legată de un stâlp departe, departe şi nu pot nici măcar să plutesc. rămân acolo în vecia aceasta şi în vecia cealaltă şi cealaltă... fără ca măcar să pot, fără ca măcar să...pot!
de data aceasta însă s-a întâmplat ceva.
apa a devenit amară şi îmi şerpuia peste corp sărutându-mă până pe glezne.
apa era legată de ochii mei ca o funie şi curgea, curgea, curgea...
din mine peştii ciuguleau carne moartă - fără noi, fără tine, fără mine, fără amintiri - doar carne şi teamă.
cocoşul a cântat a treia oară, apele s-au retras, iar peştii mi-au smuls primul urlet de animal rănit, dar mut.
când m-am trezit aveam mâinile înfipte în cearşaf, gura deschisă în ţipătul surd şi venele umflate de toate temerile mele, de toate bucuriile, de tine, de mine şi am să mă prefac de data aceata că nu îmi pasă de apă, dar eu ştiu... - pentru prima dată - că eu locuiesc defapt în tine - în mine locuieşte doar teama şi carnea.
Bine v-am regăsit dragii mei muşterii! Afară plouă, dar în Han este cald, linişte şi frumos...:)! O ceşcuţă de zâmbet?
(publicată prima oară în 19 oct. 2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu