Vinc...am
să scriu o poveste pentru tine. Pentru că ştiu că iubeşti copii şi
poveştile. Şi, în oarecare fel şi măsură şi pe mine. Îţi dăruiesc o
bucată din mine. Din copilăria mea. E poate una dintre cele mai
dureroase, dar vreau să o ţii la tine,
pentru că ştiu că va fi în siguranţă:). Toţi avem o astfel de poveste.
Unii mai repede, alţii mai târziu. Eu, undeva destul de timpuriu, deşi,
cred că nici acum nu aş fi fost pregătită. Şi niciodată. Nu eşti
niciodată pregătit să îţi pierzi Universul. Este ca şi cum toată lumea
ţi-ar aluneca dintr-o dată de sub suflet, de sub picioare. Nu mai
găseşti nicăieri un punct de sprijin. Nimeni şi nimic nu mai are
aceeiaşi valoare după ce se întâmplă asta, pentru că nimic nu îi aduce
înapoi.
Bunica mea a fost imposibila mea mereu, dar atunci când am implorat-o:
" - Fă ceva bunică! Tu poţi repara tot! Adu-l înapoi pe bunicul! "...ea doar a plâns, iar eu am realizat că bunica era un om ca oricare altul. Fără puteri magice. Magia ei funcţiona numai cu mine, deoarece atunci când m-a luat lângă ea şi m-a sărutat pe creştet şuşuindu-mă...nu a mai durut la fel de tare să îmi iau rămas bun de la bunicul.
......
Timpul era atât de frumos afară. Vântul adia uşor printre ramurile şi florile părului din faţa casei, cam timpuri înflorit, iar păsărelele ciripeau vesele ascunse prin desişul arbuştilor din grădiniţa de flori a bunicii. Toate o chemau afară, dar ea nu mai auzea. Mereu auzea vremea. Când ploua, alerga imediat pe veranda acsei bătrâneşti şi întindea mânuţele, faţa sub picurii ploii sau alerga desculţă prin curte strigând:
- Bunuleeeee! Bunuleeeee! Vino să mă vezi!
El niciodată nu îi înşelase sufletul. Niciodată nu o amăgise. Niciodată nu o lăsase să aştepte. A fost mereu acolo când l-a chemat. Mereu.
- Te văd, prinţesa mea! Te văd! Şi văd cum se joacă şi ploia cu tine!
Bunica însă striga mereu:
- Mitrule, ori eşti bolund omule???? Mereu îi dai bot! Ştii că se îmbolnăveşte una două. Vrei să fie iar bolnavă?
- Se îmbolnăveşte oricum. Dacă nu se îmbolnăveşte acum, se îmbolnăveşte mâine când aleargă şi bea apă rece de la vecini că tu nu vrei să îi dai. Sau mai rău! Se îmbolnăveşte de inimă rea că nu o lăsăm să zboare ca un flutraş când ea simte! Destul o să o ţină viaţa legată, ce să o mai leg şi eu? Mai bine ia penicilină şi trece decât să aibă inima bolnavă de copilărie goală!
- Doamne, Mitrule...cum iubeşti tu fata asta!
Bunicul zâmbea scoţând un Mărăşeşti din pachet şi rezemându-se pe coate de verandă. Se uita la fata lui ca la lumina ochilor pe care o pierduse de câteva ori şi ştia cum e fără ea. O sorbea, de parcă ar fi vrut să îşi umple inima de ea pentru timpul în care nu o va mai vedea la fel de des. Ea râdea. Din când în când alerga la el, îi lua obrajii în palmele ei micuţe, calde şi privindu-l cu dragoste se topea toată pe obrajii lui bărboşi în zeci de sărutări. Apoi, iar alerga prin băltoace.
Când era soare, fugea în grădină. Sub părul ei. Aşeza o pătură mare sub el, îşi rezema picioarele de el şi citea. Aşa, putea să simtă şi părul şi iarba. Putea să vadă florile copacului sau frunzele, săa sculte păsările şi să se piardă în lumile din spatele cărţilor. Uneori, când nu o vedea nimeni, îşi punea o frunză de brusture pe cap, lua un băţ şi se juca de-a muşchetarul. Alteori, era prinţesă sau domniţă la vreo curte londoneză sau franceză. De câteva ori sfârşişse alături de alte domniţe cu inima frântă de vreun tână cavaler, dar nu conta...mereu apărea ceva care să repare dauna sufletească.
Atunci însă...nu o interesa nimic. Bunicul era pe pat de două luni. În ultima lună doar ce mai putea vorbi. De mâncat nu mânca aproape nimic. Răsufla greu şi era doar umbra de el. Slab. Pomeţii i se traseră de tot. Era vineri însă. Bunicul mereu se barbierea vinerea. ea merse la dulapul vopsit în verde, trase sertarul larg şi scoase de acolo peria, sopuma de ras şi aparatul cu lamă. Puse un pic de apă pe sobă să se încălzească şi aşeză lama în aparat între timp. Când apa era călduţă, o puse într-un vas şi se apropie d epatul bunicului. Mai aduse o pernă mare şi pufoasă, o sprijini de cealaltă , apoi, punând mîna sub spatele bunicului îi spuse:
- Hai, hopa sus bunule!
În ea, inima se frângea de neputinţă şi durere ca un băţ putred, dar chipul ei era senin şi plin de zâmbet. Nu vroia să îi arate bunicului cât o durea să îl vadă aşa.
- Fata mea, nu te mai chinui aşa cu mine. De ce nu mergi afară să citeşti sub păr, fata mea? Stai aici în casă cu un bătrân ca mine!
- Bunule, tu ai stat cu un copil ca mine mereu şi nu te-ai plâns niciodată.
- Mi-a făcut plăcere şi mi-ai umplut sufletul de multă, multă fericire, draga mea, spuse bunicul cu ochii în lacrimi strâng-o de mână!
Fata înghiţi lacrimile adânc în ea şi sărutându-l pe frunte de zeci de ori, pe ochi, pe obraji îi spuse:
- Şi tu mie, bunicule! Şi tu mie! Tu ai fost părul meu cel mai important în viaţa asta! Lângă rădăcinile tale frumoase au crescut cele sănătoase ale mele. De aceea, sunt exact unde simte inima mea să fie acum. Hai, hopa sus...îţi aminteşti cum făceai şi tu cu mine când îmi dădeai să pap în pat?
El zâmbi. Sigur că îşi amintea cum îi plăcea ei să pape ascunsă ca un pui de pasăre în duna mare şi călduroasă. Făcu un efort şi s ridică sprijinindu-se cu spatele de perne.
- Acum...fă aşa, spuse ea umflându-şi un obraz!
Bunicul pufni în râs. Ea la fel. Apoi, întinse spuma pe obrajii bunicului. Pe rând şi, îi bărbieri încet şi cu grijă. La sfârşit îi spălă obrajii de spumă şi mirosindu-i spuse:
- Amu, miroase a bunu!
După ce îi dădu să mânânce câteva linguri de supă, fetiţa se culcuşi lângă el în dună.
Bunicul întoarse capul sprea ea şi o întrebaă încet cu ultimele puteri:
- Acum, vrei să îmi spui şi tu o poveste de aia de ata înainte să adorm?
Ea se ridică şi îi puse capul în poala ei şi în timp ce îi depăna o poveste, într-o mână îi ţinea strân mâna lui care nu mai părea atât d emare şi îl mângâia încet pe păr. Nu vroia să uite culoarea părului, atingerea lui, strângerea acelei mâini şi mirosul. După fiecare mângâiere, mâna ei se ştergea de hainele ei, de fruntea ai, de obrajii ei, iar el o privea doar. În acele clipe, îşi umplu sufletul cu ea pentru tot restul eternităţii în care nu mai avea să o vadă şi să o simtă la fel. La sfârşit, îi sărută mâna, ochii, obrajii, părul, gura şi se pierdu în privirea ei preţ de multe clipe apoi, o rugă din suflet să o cheme pe Jenica lui din grădină.
Fata ieşi şi o strigă pe bunica ei. Aceasta veni repede şi se aşeză lângă el zâmbindu-i:
- Am semănat iară nişte ridichi Mitrule. Să le vezi pe celelalte ce au crescut. Şi salata. E mare...
- Jenică..să o mâncaţi cu drag şi să vă gândiţi şi la mine!
- Măi, Mitrule, ce îţi veni?
Bunicul îi spuse ceva încet. Fata nu auzea din cealaltă încăpere. Auzi doar când bunica îi spuse:
- Bine! Odihneşte-te acuma!
Venind lângă fata, bunica o sărută pe frunte şi o rugă să plece până acasă la părinţii ei să aducă nişte haine. ea nu a vrut, dar ceva îi spunea că trebuie să facă asta. Se îmbrăcă, merse în staţia de autobus şi plecă spre oraş. În drum, simţi un junghi la inimă. Vântul se înteţi puţin afară. Se înteţi şi în ea. Ceva se smulse din ea, iar ea începu să plângă în hohote. Ştia! În clipa în care din ea se scurse un fir rece de aer a ştiut că bunicul ei plecase către stele să deschidă o fereastră de unde să îi facă din mână în fiecare seară.
..............
Bunica mea a fost imposibila mea mereu, dar atunci când am implorat-o:
" - Fă ceva bunică! Tu poţi repara tot! Adu-l înapoi pe bunicul! "...ea doar a plâns, iar eu am realizat că bunica era un om ca oricare altul. Fără puteri magice. Magia ei funcţiona numai cu mine, deoarece atunci când m-a luat lângă ea şi m-a sărutat pe creştet şuşuindu-mă...nu a mai durut la fel de tare să îmi iau rămas bun de la bunicul.
Bunica mea a fost imposibila mea mereu, dar atunci când am implorat-o:
" - Fă ceva bunică! Tu poţi repara tot! Adu-l înapoi pe bunicul! "...ea doar a plâns, iar eu am realizat că bunica era un om ca oricare altul. Fără puteri magice. Magia ei funcţiona numai cu mine, deoarece atunci când m-a luat lângă ea şi m-a sărutat pe creştet şuşuindu-mă...nu a mai durut la fel de tare să îmi iau rămas bun de la bunicul.
......
Timpul era atât de frumos afară. Vântul adia uşor printre ramurile şi florile părului din faţa casei, cam timpuri înflorit, iar păsărelele ciripeau vesele ascunse prin desişul arbuştilor din grădiniţa de flori a bunicii. Toate o chemau afară, dar ea nu mai auzea. Mereu auzea vremea. Când ploua, alerga imediat pe veranda acsei bătrâneşti şi întindea mânuţele, faţa sub picurii ploii sau alerga desculţă prin curte strigând:
- Bunuleeeee! Bunuleeeee! Vino să mă vezi!
El niciodată nu îi înşelase sufletul. Niciodată nu o amăgise. Niciodată nu o lăsase să aştepte. A fost mereu acolo când l-a chemat. Mereu.
- Te văd, prinţesa mea! Te văd! Şi văd cum se joacă şi ploia cu tine!
Bunica însă striga mereu:
- Mitrule, ori eşti bolund omule???? Mereu îi dai bot! Ştii că se îmbolnăveşte una două. Vrei să fie iar bolnavă?
- Se îmbolnăveşte oricum. Dacă nu se îmbolnăveşte acum, se îmbolnăveşte mâine când aleargă şi bea apă rece de la vecini că tu nu vrei să îi dai. Sau mai rău! Se îmbolnăveşte de inimă rea că nu o lăsăm să zboare ca un flutraş când ea simte! Destul o să o ţină viaţa legată, ce să o mai leg şi eu? Mai bine ia penicilină şi trece decât să aibă inima bolnavă de copilărie goală!
- Doamne, Mitrule...cum iubeşti tu fata asta!
Bunicul zâmbea scoţând un Mărăşeşti din pachet şi rezemându-se pe coate de verandă. Se uita la fata lui ca la lumina ochilor pe care o pierduse de câteva ori şi ştia cum e fără ea. O sorbea, de parcă ar fi vrut să îşi umple inima de ea pentru timpul în care nu o va mai vedea la fel de des. Ea râdea. Din când în când alerga la el, îi lua obrajii în palmele ei micuţe, calde şi privindu-l cu dragoste se topea toată pe obrajii lui bărboşi în zeci de sărutări. Apoi, iar alerga prin băltoace.
Când era soare, fugea în grădină. Sub părul ei. Aşeza o pătură mare sub el, îşi rezema picioarele de el şi citea. Aşa, putea să simtă şi părul şi iarba. Putea să vadă florile copacului sau frunzele, săa sculte păsările şi să se piardă în lumile din spatele cărţilor. Uneori, când nu o vedea nimeni, îşi punea o frunză de brusture pe cap, lua un băţ şi se juca de-a muşchetarul. Alteori, era prinţesă sau domniţă la vreo curte londoneză sau franceză. De câteva ori sfârşişse alături de alte domniţe cu inima frântă de vreun tână cavaler, dar nu conta...mereu apărea ceva care să repare dauna sufletească.
Atunci însă...nu o interesa nimic. Bunicul era pe pat de două luni. În ultima lună doar ce mai putea vorbi. De mâncat nu mânca aproape nimic. Răsufla greu şi era doar umbra de el. Slab. Pomeţii i se traseră de tot. Era vineri însă. Bunicul mereu se barbierea vinerea. ea merse la dulapul vopsit în verde, trase sertarul larg şi scoase de acolo peria, sopuma de ras şi aparatul cu lamă. Puse un pic de apă pe sobă să se încălzească şi aşeză lama în aparat între timp. Când apa era călduţă, o puse într-un vas şi se apropie d epatul bunicului. Mai aduse o pernă mare şi pufoasă, o sprijini de cealaltă , apoi, punând mîna sub spatele bunicului îi spuse:
- Hai, hopa sus bunule!
În ea, inima se frângea de neputinţă şi durere ca un băţ putred, dar chipul ei era senin şi plin de zâmbet. Nu vroia să îi arate bunicului cât o durea să îl vadă aşa.
- Fata mea, nu te mai chinui aşa cu mine. De ce nu mergi afară să citeşti sub păr, fata mea? Stai aici în casă cu un bătrân ca mine!
- Bunule, tu ai stat cu un copil ca mine mereu şi nu te-ai plâns niciodată.
- Mi-a făcut plăcere şi mi-ai umplut sufletul de multă, multă fericire, draga mea, spuse bunicul cu ochii în lacrimi strâng-o de mână!
Fata înghiţi lacrimile adânc în ea şi sărutându-l pe frunte de zeci de ori, pe ochi, pe obraji îi spuse:
- Şi tu mie, bunicule! Şi tu mie! Tu ai fost părul meu cel mai important în viaţa asta! Lângă rădăcinile tale frumoase au crescut cele sănătoase ale mele. De aceea, sunt exact unde simte inima mea să fie acum. Hai, hopa sus...îţi aminteşti cum făceai şi tu cu mine când îmi dădeai să pap în pat?
El zâmbi. Sigur că îşi amintea cum îi plăcea ei să pape ascunsă ca un pui de pasăre în duna mare şi călduroasă. Făcu un efort şi s ridică sprijinindu-se cu spatele de perne.
- Acum...fă aşa, spuse ea umflându-şi un obraz!
Bunicul pufni în râs. Ea la fel. Apoi, întinse spuma pe obrajii bunicului. Pe rând şi, îi bărbieri încet şi cu grijă. La sfârşit îi spălă obrajii de spumă şi mirosindu-i spuse:
- Amu, miroase a bunu!
După ce îi dădu să mânânce câteva linguri de supă, fetiţa se culcuşi lângă el în dună.
Bunicul întoarse capul sprea ea şi o întrebaă încet cu ultimele puteri:
- Acum, vrei să îmi spui şi tu o poveste de aia de ata înainte să adorm?
Ea se ridică şi îi puse capul în poala ei şi în timp ce îi depăna o poveste, într-o mână îi ţinea strân mâna lui care nu mai părea atât d emare şi îl mângâia încet pe păr. Nu vroia să uite culoarea părului, atingerea lui, strângerea acelei mâini şi mirosul. După fiecare mângâiere, mâna ei se ştergea de hainele ei, de fruntea ai, de obrajii ei, iar el o privea doar. În acele clipe, îşi umplu sufletul cu ea pentru tot restul eternităţii în care nu mai avea să o vadă şi să o simtă la fel. La sfârşit, îi sărută mâna, ochii, obrajii, părul, gura şi se pierdu în privirea ei preţ de multe clipe apoi, o rugă din suflet să o cheme pe Jenica lui din grădină.
Fata ieşi şi o strigă pe bunica ei. Aceasta veni repede şi se aşeză lângă el zâmbindu-i:
- Am semănat iară nişte ridichi Mitrule. Să le vezi pe celelalte ce au crescut. Şi salata. E mare...
- Jenică..să o mâncaţi cu drag şi să vă gândiţi şi la mine!
- Măi, Mitrule, ce îţi veni?
Bunicul îi spuse ceva încet. Fata nu auzea din cealaltă încăpere. Auzi doar când bunica îi spuse:
- Bine! Odihneşte-te acuma!
Venind lângă fata, bunica o sărută pe frunte şi o rugă să plece până acasă la părinţii ei să aducă nişte haine. ea nu a vrut, dar ceva îi spunea că trebuie să facă asta. Se îmbrăcă, merse în staţia de autobus şi plecă spre oraş. În drum, simţi un junghi la inimă. Vântul se înteţi puţin afară. Se înteţi şi în ea. Ceva se smulse din ea, iar ea începu să plângă în hohote. Ştia! În clipa în care din ea se scurse un fir rece de aer a ştiut că bunicul ei plecase către stele să deschidă o fereastră de unde să îi facă din mână în fiecare seară.
..............
Bunica mea a fost imposibila mea mereu, dar atunci când am implorat-o:
" - Fă ceva bunică! Tu poţi repara tot! Adu-l înapoi pe bunicul! "...ea doar a plâns, iar eu am realizat că bunica era un om ca oricare altul. Fără puteri magice. Magia ei funcţiona numai cu mine, deoarece atunci când m-a luat lângă ea şi m-a sărutat pe creştet şuşuindu-mă...nu a mai durut la fel de tare să îmi iau rămas bun de la bunicul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu