Mara şi contele

(Sursa foto: internet)

Mara aranja cu grijă şi drag macii în bolul de sticlă, în timp ce de afară se auzeau cintezele cântând ca într-o poveste fără de sfârşit. Mara înclina capul când în dreapta, când în stânga asemeni unui copil încântat şi bucuros. Zâmbea! Se aplecă asupra unei flori de mac şi îşi îndesă chipul frumos în mijlocul său închizând ochii. Inspiră adânc şi scoase un chicot fericit! Ridică umărul şi îşi lăsă obrazul să se aşeze cuminte peste pielea albă şi proaspătă. Două mâini îi înconjurară talia cu gingăşie şi putere. Tresări, zâmbi şi se întorse. Spera în inima ei ca el să nu îi simtă niciodată tremurul inimii. Ridică din sprânceană şi spuse:

- Ce ţi-am spus eu despre mine Mikhail? Sunt o femeie liberă şi deloc la îndemână. Ştiu mânui orice la o adică.

- Da, zâmbi Mikhail. În special cuvintele! Le scoţi din teacă, le înfingi şi răsuceşti până rămân fără suflare. Eşti un spadasin fără seamăn să ştii!

- Te flatezi singur, Mikhail! Ar însemna să îmi pese! Nu mă duelez decât cu aceia de care îmi pasă. Ce te face să crezi că eşti unul dintre ei?

- Răneşti urât câteodată. Inima mea sângerează mereu şi e ciudat cum las eu o fată ca tine să facă asta.

- O fată simplă, vrei să spui, râse ea.

- Nu eşti simplă deloc, Maro! Doar că eu nu sunt obişnuit cu refuzurile! Tu însă, eşti o capricioasă mereu!

- Nu mă poţi cumpăra cu banii tăi, iar asta te supără! Nu e aşa Mikhail? Pentru tine, în lumea ta...totul e simplu! Scoţi aurul, îl pui pe masă şi capeţi chiar şi sufletul omului! Trebuie să înveţi însă că nu toate sunt de vânzare!

Mikhail o privi adânc. Nu mai zâmbea. Era trist. Îşi trecu mâna prin părul său ondulat, negru şi frumos şi ridicând din umeri a nelămurire şi neputinţă spuse:

- Tu ai să mă omori într-o zi, Mara! Nu voi ştii niciodată ce să îţi dăruiesc şi să îţi spun ca să îţi fiu pe plac. Cred că m-ai iubi mai degrabă mort.

Mara păli. Se întorse către el şi fără să se mai gândească la gestul său îi dădu o palmă. Ochii ei sclipeau. Era speriată şi nervoasă. Mikhail încruntă sprâncenele, apoi privind-o, văzu ceva ce nu mai văzuse până atunci. Zâmbi din nou:

- S-ar părea că îţi pasă, Maro!

- Prostii! Mori dacă eşti atât de prost să mori ca să nu afli niciodată!
- Ce să aflu Mara? întrebă el apucând-o de încheietura mâinii ei micuţe şi firave.

- Cum este să trăieşti, să rişti, să încerci, să iubeşti şi să fii doar al unei persoane pentru totdeauna! spuse ea încercând să îşi tragă mâna din mâna lui.

Mikhail îşi coborî privirea spre mâna ei. Tremura. O ridică încet, o atinse uşor cu degetele sale şi o apropie de buze. O ţinu acolo câteva clipe. Nu mai respira. Inima lui o luă razna. Înghiţi de câteva ori şi se încruntă. Nu cunoştea sentimentul. Ştia doar că era frumos. S-ar fi aruncat în el ca într-o cupă de şampanie şi ar fi rămas acolo aşa, fără să facă nimic. Doar să fie!

- Mara, dacă ai fi a mea, dacă să presupunem că ai fi iubita mea, femeia mea...ţi-aş dărui totul!

- Ce înseamnă totul pentru tine, Mikhail? Defineşte-mi lumea ta şi poate am să ţi-o dăruiesc pe a mea!

Ochii lui scânteiară.

- Totul Maro! Un titlu, bani, siguranţă materială, case! Vei avea atâtea câte să nu îţi mai faci griji nici pentru copiii copiilor tăi!

- Ce trist, Mikhail! spuse Mara în timp ce ochii ei se întristară. Îl privi în ochi cu nemăsurată gingăşie şi amărăciune.

- Ce e trist Maro? răspică Mikhail în timp ce începu să se învârtă înnebunit prin casă şi în jurul ei. Îţi dau ceea ce ar face orice femeie fericită, îţi pun viitorul la picioare şi tu le refuzi. Nu eşti mulţumită! Mă înnebuneşti să ştii! Ai să mă scoţi din minţi!

- Da, poate că acestea ar face o altfel de femeie fericită, dar eu nu sunt o astfel de femeie, Mikhail! Tu spui că îmi dăruieşti averi, dar unde e cel care mi le dăruieşte? Nu mă interesează să moştenesc şi să stăpânesc averi dacă ele sunt goale!

- Cum să fie goale, Maro?! Sunt inestimabile!

- Da! Pentru cei care iubesc averile!

- Dar tu ce iubeşti Maro?

- Omul! Unde e omul în ceea ce mi-ai dăruit tu, Mikhail? Nu înţelegi?

- Nu! Ce vrei tu defapt Mara? o întrebă Mikhail cuprinzându-i umerii şi întorcând-o cu faţa către el.

- Pe tine! spuse Mara în timp ce ochii ei se umplură de lacrimi şi emoţie. Pe tine! Total! Fără limite, fără graniţe, într-un abandon total trup, suflet şi minte pentru toată viaţa mie! Şi dincolo de ea! Poţi să îmi dai această avere Mikhail? Poţi să te abandonezi în mâinile şi sufletul unei singure femei pentru tot restul vieţii tale?

Mikhail o privi încremenit. Era nedumerit şi şocat. Faţa lui se lumina şi se întuneca deopotrivă. O lăsă de umeri şi o apucă din nou. O îndepărtă şi o trase spre el. Îşi îndesă buzele, ochii, faţa în părul ei şi rămase aşa. Nu reuşi decât să şoptească încet:

- Mara!

Apoi, ridicându-şi faţa din părul ei o privi. Pentru prima dată văzu în faţa lui o femeie ca nici o alta. Mara lăsase garda jos. Stătea dezgolită de tot ce ascunsese în ea atâta amar de vreme faţă de el, aşteptând parcă sentinţa. Era o femeie în sufletul gol! Toată a lui, iar el habar nu avea ce să facă sau să spună.

- Cum să îţi dau eu asta Mara, când nici eu nu ştiu atât de multe lucruri despre mine. Ce pot să îţi dăruiesc eu dintr-un om care nu a cunoscut niciodată iubirea?

- Atunci, păstrează-ţi averile Mikhail şi stăpâneşte-le sănătos! Vei găsi tu într-o zi o femeie care să accepte generozitatea ofertei tale. Eu nu am nevoie de cufere goale! Ce aş face eu cu o inimă goală care să nu aibă stăpân şi să nu se vrea stăpânită şi liberă în acelaşi timp?

- Maro! Ce e iubirea? întrebă Mikhail cu o privire plină de disperare.

- Iubirea Mikhail, nu se poate descrie Mikhail, dar este atunci când simţi că nu poţi trăi fără o anumită persoană. Când simţi că fericirea lui este fericirea ta. Când simţi că aerul lui este aerul tău. Când în tine roiesc mii de emoţii doar pentru că acea fiinţă te priveşte. Când simţi că persoana aceea este casa ta şi nu vrei să intri, să mai cunoşti sau să mai trăieşti într-o alta!

- Învaţă-mă ce e iubirea Mara şi voi fi al tău pentru totdeauna! o imploră el cu ochii înceţoşati.

- Cum să te învăţ eu ceva ce tu defapt trebuie să simţi, Mikhail? Nu pot!

Mikhail, îşi retrase mâinile de pe umerii ei, mângâindu-i şuviţa castanie de pe faţă. Ochii lui se umplură de lacrimi în timp ce buzele atinseră şuviţa şi umărul în treacăt, făcând-o să tremure şi să se înfioare.

- Eşti crudă Mara! Nemiloasă!

Mara se întoarse cu spatele către florile ei roşii şi frumoase din bolul de sticlă. Din ochi i se prelingeau şiroaie de lacrimi pline de tristeţe şi neputinţă. Se ruga ca el să plece odată să nu cumva să îşi scape durerea aceea care o înjunghia afară din ea. Nu vroia ca el să ştie cât o dor acele cuvinte...ale ei şi ale lui.

Se auzi un icnet de durere, câţiva paşi şi uşa se închise. Mara aşteptă să audă freamătul calului şi se prăbuşi lângă masă cu mâinile pe faţă. Pieptul ei se ridica în sus şi se lăsa în jos de parcă ar fi vrut să ţipe şi să se frângă. Îşi apăsă mâinile tare pe gură şi strigă cât de tare putu: "Mikhaillllllllllllllllllllllllll", apoi, lacrimile au învăţat doar să curgă. Fără suspine, fără ţipete, fără gesturi. Rămase doar aşa, cu ochii şi sufletul în gol gândindu-se cum a rănit ea omul pe care îl iubeşte cel mai mult.

Într-un scrâşnet, uşa se dădu de perete. Mikhail se repezi către ea, în timp ce Mara încerca să îşi ascundă lacrimile.

- Lasă-le, Mara! Lasă-le! Uite! Şi eu plâng! Şi eu plâng şi sunt bărbat! Un bărbat înfrânt, dar care nu simte decât că a câştigat prin asta! Simt Maro! Simt! Şi ştiu acuma...

- Ce ştii, Mikhail? îl întrebă ea, mângâindu-i pentru prima dată chipul frumos, ştergându-i lacrimile şi dându-i la o parte buclele negre şi rebele. Ce ştii?

- Ştiu ce este iubirea!

Mara îl privi mirată şi nedumerită. Se încruntă şi se însenină.

- Ce este iubirea Mikhail?

- Tu, Mara mea! Tu eşti iubirea! Tu eşti, deoarece atunci când mă gândesc la tine îmi doresc să fiu mai bun! Mai bun pentru doar o singură femeie! Când mă gândesc la tine vreau să te ştiu zâmbind, să te văd râzând! Îmi doresc să te ştiu bine şi liniştită! Tu eşti şampania aceea dulce în care vreau să mă îmbăt şi nu mi-e teamă să zac pentru că ştiu că vei avea grijă de mine! Tu eşti mătasea în care vreau să mă înfăşor noaptea şi să simt că sunt viu! Tu eşti casa în care vreau să intru, să trăiesc şi să nu mai plec! Vreau să fiu al tău Mara! Vreau să fiu numai al tău! Ia-mă şi fă ce simţi de cuviinţă cu mine,dar ai grijă că tot sunt al tău. Să nu mă destrami de tine niciodată, Maro!

- Iubirea mea! şopti Mara culcuşindu-se în braţele lui şi sub buzele lui pline de dragoste şi căldură. De ai ştii...

- Ştiu, Maro! Acum, ştiu...

O luă în braţe şi o aşeză încet pe patul mare din cameră. Cintezele nu mai se auzeau. Vântul adia încet ridicând perdeaua de la fereastră. Florile de maci se scuturară peste faţa de masă, în timp ce Mara şi Mikhail învăţau să se abandoneze, să se iubească încet şi frumos. Noaptea se umplu de gemete şi şoapte, iar peste nordul ei căzură câteva stele şi numele lor.