În ianuarie, aveam să părăsesc Focşaniul şi Vrancea. De data asta, pentru totdeauna, sau cel puţin pentru o vreme foarte îndelungată.
Ceea ce însă simt, nu pot descrie. Un dor imens...ca şi cum te-ai sufoca. Din 2006, Vrancea a fost casa mea. Mai exact Focşaniul. Îmi va lipsi mereu. Îmi vor lipsi oamenii, castanii, liniştea mea acolo. Îmi vor lipsi parcurile unde obişnuiam să ies cu fetiţa mea până seara târziu. Îmi vor lipsi plimbările, păsările de la fereastra mea, verdele.
Nu pot descrie sentimentul. E unul înăbuşitor. E un dor continuu. Simt mereu nevoia să intru pe camera web online să îl văd. Simt nevoia să deschid imaginile. Uneori, când ies afară la plimbare în Oradea, aştept să simt acel aer care să mă facă să uit totul şi să zâmbesc. Nu mai este...
Defapt, acolo m-am născut eu pentru prima dată în conştiinţa mea, în sufletul meu. Acolo s-a năcut fetiţa mea. Între mine şi Focşani va fi mereu o legătură magică, puternică. Cordonul ombilical nu se va putea tăia niciodată, decât cu mine...
Dor, dor tare de casă şi Focşani...
5 comentarii:
Aia-i fetita matale ? E o scumpa ! Seamana cu taica-su , ca orice fata . Sa va traiasca si sa va bucurati de ea...amandoi !
:), da...începeţi să aveţi un aer din ce în ce mai familiar prin fiecare comentariu pe care îl faceţi. Se pare că îl cunoaşteţi pe "tatăl" ei foarte bine :).
Vă mulţumesc, pentru urări!
Oricat vi s-ar pare de ciudat...ma simt ca facand parte din familia dumneavostra ...un neam indepartat...o ruda scapatata . La mine din trei fete ...doua seamna la infatisare cu mine iar una la ...ticuri , la gesturi involuntare dar ...tot cu mine . Baietii seamana cu ....ma-sa fireste !
sa va traiasca
Mulţumesc, George...
Trimiteți un comentariu