Nu mai ştiu nici măcar să fiu melc sub carapace...

Pentru prima dată în ultimul timp am plâns. Nu apăsat. Nu cu tristeţe sau durere. Am plâns...fericit :). Ştiţi voi cum e să plângi aşa? Este ca şi cum din mijlocul nostru s-ar desprinde o piatră grea şi în loc să cadă îşi ia zborul. Este ca şi cum cineva, de undeva ne întinde o mână şi ne spune: lasă-ţi sufletul să alerge, eu voi avea grijă de tine până el se întoarce, iar tu...alergi, pentru că ştii...ŞTII...că trupul şi inima ta sunt în regulă la cine sunt. Am citit ceva şi am ascultat această melodie. Împreună au creat în mine o avalanşă de emoţii pentru care nu am mai avut nici un stăvilar. Toate pietrele au căzut. Toate zidurile. Nu mai ştiu nici măcar să fiu melc sub carapace. Preţ de câteva clipe nu mi-am dorit decât să plâng, să fiu liberă şi de ce nu...să visez. Pentru toată lumea s-a născut cineva să scrie. Se pare că şi pentru mine s-a născut cineva să scrie. În sfârşit pot fi şi eu cititor şi pot să mă bucur. Cuvintele eliberează, cuvintele mângâie şi îmbrăţişează. Cuvintele sunt punţi pe care uneori putem păşi în siguranţă!