Atunci voi zbura catre tine ca un gargarit, rosu cu picatele negre, vreau sa-ti aduc zambetul pe bunze si caldura in inima. Vreau sa ma plimb cu tine prin parc, vreau sa admir rasaritul, vreau sa merg la furat de cirese prin gradini pe la vecini, vreau sa alerg pe plaja impreuna cu tine. Vreau sa cresc alaturi de tine, vreau sa infloresc alaturi de tine, vreau sa simt, sa iubesc, sa citesc, sa invat de la tine... Vreau sa imbatranesc cu tine... Sa ma trezesc cu tine-n gand si sa trag plapuma noptii cu gandul la tine... Vreau atat de multe pentru noi sufletul meu, atat de multe vise am adunat in mine incat nu-mi ajung cuvintele sa-ti exprim... Dar nu vreau sa traiesc in viitor, nici sa-mi fac prea multe planuri, pentru ca de cand ma stii, spontaneitatea mi-a fost atu... si de ce nu... viata neplanificata este intotdeauna mai curata, mai frumoasa, mai surprinzatoare... Asa ca imi sorb elixirul de spontaneitate impreuna cu tine, caldura zilelor mele... Si zilele-mi sunt insorite, si noptile linistite, si toate sunt la locul lor, ca in a 6-a zi de creatie, asa cum le-a lasat Dumnezeu, curate, sfinte si nevinovate... Te sarut floarea mea!!! - Paul Sorlopciu, Monolog în doi
Iar eu te voi aştepta Gărgăriţul meu, indiferent cât va dura această aşteptare. Te voi aştepta eternităţi de va fi nevoie! Cu iubirea ta în suflet, nimic nu va fi greu. Nici o cădere, nici un zbor. Te voi aştepta să îmi aşezi zâmbetul pe buze şi să tragi peste noi plapuma nopţii sărutându-mă pe frunte. Şi, mai presus de toate te aştept să îmi aşezi în viaţă, viaţa mea... Viaţa mea, dragul meu eşti TU! Între atâtea urcuşuri şi coborâşuri, viaţa noastră niciodată nu a fost acasă. Niciodată nu a putut să înceapă. Ea doar...a existat. Fiecare aruncaţi pe alte mări, pe alte valuri. Izgoniţi dintr-un paradis liniştit pentru a se regăsi. Atâtea furtuni şi naufragii până când ne-am găsit. Atâtea insule pustii şi greşite. Mereu am scrutat zarea căutând, aşteptând ceva ce inima mea ştia. Ea...ea dintre toate a ştiut mereu că undeva, cineva mă cheamă şi ea chema. Ştia că rostul ei era acea unică barcă în care odată ajunsă va pluti până la capăt şi mai departe. Iar ziua aceea...ne-a ajuns, iubitul meu. Barca inimii tale a ajuns acasă la malul inimii mele...şi e bine! Atât, atât de bine! Şi este bine că nu avem planuri, că nu ne pecetluim viaţa cu promisiuni, că o vrem mereu alta, surprinzătoare şi curată. Că vrem să o curăţăm de ce a fost rău şi grea în ea...cu noi şi iubirea noastră. Că o construim şi reconstruim în noi pentru ca să putem să ridicăm din inimile noastre o cetate unde noi să ne fim mereu indiferent ce ar fi. Acolo...nimeni nu va bate, nimeni nu va intra şi de acolo nimeni nu ne va izgoni! Iubirea noastră e singura cetate care nu va mai cădea, pentru că are zid însuşi lacrimile şi zâmbetul lui Dumnezeu. În ele ne-am îmbrăcat când El ne-a îngrijit în palmele Sale şi ne-a trimis în lume..doi goi unul de altul, unul pentru altul, unul în căutarea celuilalt! Şi ai ridicat primul zid din cetate, iar eu acum pe al doilea. De azi, aşa cum ţi-am mai spus...voi fi Ana ta. Am să mă zidesc în tine şi în iubirea ta şi de alta nu mai vreau să ştiu, dragostea mea! Îmi toate-mi eşti şi îmi vei fi, mai presus de mine.Te aştept să îmi fi alături, să îţi citesc în timp ce capul tău va fi în braţele mele, iar mâna mea peste creştetul tău...Te aştept să învăţăm împreună, să zburăm împreună, să creştem împreună şi să nu mai ştiu cum sunt zilele în care zâmbetul tău e umbrit! Cred că menirea mea de când m-am născut a fost să fiu îngerul păzitor al zâmbetului tău...pentru că de acolo mi-am luat eu ora exactă a vieţii mele...din fericirea ta! Acum...doar vino acasă... Vino acasă să mă înveţi dansul şi iubirea sub glasul tău, sub privirea ta, sub iubirea ta şi...nu îmi mai da drumul, chiar dacă poate uneori ritmul îşi va uita notele! Tu eşti toată muzica de care am nevoie să îmi amintesc că trăiesc şi să iubesc! Te iubesc, Paul! - Ramona-Sandrina, Monolog în doi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu